Despre Originea Românilor, - E. Gamillscheg & G. Reichenkron

Desi elaborata in urma cu peste 60 de ani, teoria lui Ernst Gamillscheg, dezvoltata ulterior de  Günter Reichenkron, ramane contributia cea mai de seama in incercarea de a solutiona cu argumente lingvistice, problema continuitatii.

Gamillscheg isi construieste teoria pornind de la constatarea persistentei in unele regiuni din Transilvania a unor cuvinte de origine latina disparuta de pe restul teritoriului actual. Se ajunge astfel la ipoteza conform careia elementul dacoroman s-a mentinut si perpetuat cu precadere in interiorul unor focare - asa numite vetre de populatie romanica de unde limba si elemetele de civilizatie au radiat spre un teritoriu mai larg (uneori cu substrat diferit: maghiar, rutean, etc)

 Günter Reichenkron stabileste existenta a trei vetre de romanitate: prima dardano-romanica, situata la sud de dunare si avand ca limba de substrat ilirica (in care s-au format de exemplu aromanii), cea de-a doua, daco-romanica, in muntii din vestul Transilvaniei, in zona oraselor Zlatna, Turda, Alba-Iulia, Deva sau Abrud si, in sfarsit cea de-a treia, geto-romanica, de-a lungul Dunarii si raului Olt, Pentru ultimele doua vetre limba de substrat ar fi fost traco-daca.

Gamillscheg:

"Continuitatea Romanilor de azi e deci mai putin o continuitate de rasa cât una a spiritului. Populatiile romanice ce traiau în vechile tinuturi de bastina au devenit pilastrii unei mari cladiri, ai carei pereti laterali au fost umpluti cu neamuri de alta provenienta. Forta ce leaga întreaga cladire este limba de circulatie comuna. Ultimul pas a fost facut când aceasta limba de circulatie a devenit limba din casa a frânturilor de neam de origine neromanica..."

Despre Originea Românilor, - Ernst Gamillscheg

Argumente lingvistice

Umanistul nascut si raposat în Toscana, Poggio Bracciolini, scria la raspântia dintre veacul al 14-lea si al 15-lea: «În partile Sarmatilor de sus, se afla o colonie, care, cum se spune, ar fi fast lasata acolo de împaratul Traian. Asezata între atatea popoare barbare, ea a pastrat multe cuvinte latine, care au fost însemnate de italienii umblati în acele parti. Asa, oamenii spun acolo: oculum, digitum, manum, paucus si multe altele de acestea. Aceste cuvinte arata ca acei oameni descind din colonistii pe care Romanii i-au lasat acolo si ca în aceasta colonie se vorbise latineste. ».
Prin aceste cuvinte a fost rostita, acum 500 de ani, pentru prima data, parerea ca Daco-Romanii, adica Romanii, traitori în regatul de azi al Romaniei, în fostele principate ale Moldovei si Munteniei si în partile românesti din fostul regat maghiar, continua fara întrerupere pe vechii colonnisti ai împaratului Traian. Faptul ca stirea despre fiinta unui popor latin a fast adusa în Apus de Italieni nu e un joc al întamplarii. Negustori genovezi rasbatusera cu doua sute de ani înainte de Poggio Bracciolini pâna la Marea Neagra si-si întemeiasera acolo schelele. Deosebit de aceasta, la Începutul veacului al 14-lea, familia Angevinilor din Neapole fusese chemata pe tronul Ungariei si adusese cu sine, întâi la curtea din Buda, numerosi negustori italieni si acestia, la fel, au ajuns în contact cu voievodatele romanesti ale Moldovei si Munteniei, care stateau atunci sub suzeranitatea maghiara. Papalitatea se interesa, îndeosebi în veacul al 14-lea, de principatele romanesti, în care dorea sa-si întinda autoritatea prin întemeierea de arhiepiscopate catolice. Cu toate elementele neromane patruse în limba româneasca, unui Italian nu-i putea scapa înrudirea propriei lui limbi cu româna, atunci când compara ochi cu occhi , pâine cu pane si altele.

Ideea, care apare la început atât de fireasca, a autohtoniei Românilor pe locurile lor actuale de asezare, a fost contestata în anul 1871, când Robert Rössler si-a publicat studiile sale despre Români. Dupa acesta, originea Românilor este de cautat în Tracia, Macedonia, Iliria, Moesia, Scitia si numai acolo nu, unde îi întâlnim de fapt pe Români: pe pamântul vechii Dacii. De atunci, controversele despre originea Românilor nu s-au mai linistit. Problema istorica a devenit problema politica, ceea ce n-a înlesnit cunoasterea adevarului. Pe când cercetatorii români staruie, cu putine exceptii, în afirmarea autohtoniei conationalilor lor pe teritoriul de azi al Romaniei, cercetatorii maghiari sustin implacabili opinia contrara, iar cercetatori francezi (F .Lot) si savanti germani (Stadtmüller) pledeaza si ei, din ce în ce mai frecvent, ca patria originara a Romanilor se gaseste la sud de Dunare, adica în afara hotarelor statului românesc de azi.

Motivele invocate în sprijinul acestor vederi au oarecare greutate. În decurs de o mie de ani, asa sustin potrivnicii continuitatii romanesti, isvoarele istorice (cunoscute pâna în anul elaborarii acestui studiu -n.r .) nu amintesc despre Români pe teritoriul Daciei vechi. Aceasta provincie a fost partial evacuata în anul 271, la porunca împaratului roman Aurelian, si de abia în veacul al 13-lea documentele îi pomenesc din nou pe Români, în legatura cu tara lor de azi. Dimpotriva, la sud de Dunare, o populatie româneasca e mentionata cu trei veacuri mai înainte. Adversarii continuitatii romanesti afirma, în continuare, ca pe întreaga arie a Daco-României nu s-a pastrat nici un singur nume de localitate si nici un nume tipic, într-o forma care ar fi fost de asteptat, în cazul autohtoniei Românilor. În al treilea rând, dupa plecarea administratiei romane, în Dacia s-au asezat Gotii, care au fost stapânii tarii de la 271 pâna la 575. În Ardeal, de la 453 pâna la 566, a stapânit apoi ramura germanica rasariteana a Gepizilor si urme ale acestor doua popoare germanice se gasesc pe teritoriul Daciei pâna în veacul al 11-lea.
Deci, daca Românii ar fi locuit toata vremea în asezarile lor de atunci, ar trebui sa gasim la ei, asa cum afirma adversarii autohtoniei românesti, resturi lingvistice ale stapânilor si vecinilor lor germanici, dupa cum se gasesc si în limba franceza numeroase cuvinte de provenienta franca, în italiana din vizigota si longobarda, sau cum se gasesc în Franta meridionala si în peninsula iberica cuvinte de origine vizigota. În daco-romana, dimpotriva, nu poate fi dovedit nici un termen germanic vechi. Acestor trei argumente, negative, li se adauga si un altul, pozitiv. Structura limbii române arata o înrudire atat de strânsa cu albaneza, încât ambele limbi nu se poate sa se fi format decât în vecinatate nemijlocita. însa, de vreme ce nimic nu dovedeste ca Albanezii ar fi trait vreodata la nord de Dunare, aceasta atingere trebuie sa fi avut loc în sudul marelui fluviu.
Toate aceste argumente au fost dezbatute decenii de-a rândul, în toate sensurile, faraa sa fi fost cu putinta sa se ajunga la un acord. În cele ce urmeaza, îmi propun sa arat ca tacerea istoriei nu este atât de absoluta cum o înfatiseaza adversarii continuitatii românesti si ca numele de localitati vechi romane nu lipsesc din cuprinderea teritoriului în discutie; în sfarsit, ca se gasesc si în limba româna împrumuturi lexicale din isvoare germanice. Numai argumentul al patrulea, cel pozitiv, nu poate fi dat de o parte cu usurinta, motiv pentru care si cercetatorii români afirma ca limba româna s-ar fi format, macar în parte, pe un teritoriu unde populatiile romanice si albaneze se învecinau, si anume in vechiul teritoriu de granita dintre Sârbi si Bulgari, în valea Timocului. Însa nu se poate ajunge la cunostinte noi doar prin corectia teoriilor vechi. Nu putem spera sa scoatem problema autohtoniei Românilor din sfera disputelor stiintifice si nestiintifice si sa ajungem, astfel, cu un pas mai aproape de adevar, decât cu ajutorul unei metode noi si folosind materiale de studiu noi.
Dispunem acum de un astfel de material nou de studiu în volumul întâi al Atlasului lingvistic român, care îngaduie pentru prima data aprecierea repartitiei geografice a unei parti considerabile a lexicului român. Pâna acum, s-a constatat deseori ca, spre deosebire de situatia din limbile neolatine ale Apusului, româna este putin diferentiata dialectal. În distributia lexicului, se distinge totusi într-o oarecare masura o arie dialectala din sud-est de o arie dialectala a nord-vestului. Este drept, o astfel de diferentiere a lexicului poate fi de data recenta, în care caz nu are valoare în problema originilor Românilor. Însa, daca un astfel de dualism lexicologic poate fi urmarit pâna în vremea Romanilor, atunci acest fapt lingvistic capata relevanta istorica. În fiecare caz în parte, a deosebi ceea ce este vechi de ceea ce este nou pretinde o analiza dintre cele mai migaloase. În ceea ce ma priveste, nu urmaresc decât sa scot la suprafata câteva aspecte lingvistice, poate de mica însemnatate când le privim izolat, dar capabile sa aprinda o noua lumina în besna trecutului când sunt privite în ansamblu.
Prima harta ne indica o serie de isozone caracteristice pentru regiunea de sud-est a limbii daco-române. Aici, de pilda, locul denumirii latine ren a fost luat de derivatul cu functiune diminutiva renunculus, care a devenit azi rinichi, pe când în restul teritoriului lingvistic daco-român persista azi o alta derivatie din aceeasi radacina, rarunchi. Aceasta coexistenta a lui reniculus si renunculus dateaza înca din epoca latina. Reniculus spuneau Romanii în Gasconia, în Sardinia si în partea de miazazi a Imperiului Roman de Rasarit. Renunculus era forma folosita de Francezii din nord, a Romanilor de pe culmile Alpilor, din Rethia si Noricum si, în sfarsit, derivatia din acelasi timp poate fi întâlnita si pe teritoriul lingvistic daco-roman, cu exceptia Munteniei si a altor zone. Înca din aceasta prima consideratie rezulta ca populatia româneasca trebuie sa fi provenit din cel putin doua tinuturi-matca: dintr-unul care se gasea la miazazi si stabilea legatura cu Romanii din sudul Dunarii si dintr-altul, care se gasea la miaza-noapte, înlauntrul teritoriului lui renunculus, sau care a fost cel putin separat în spatiu de întaiul tinut matca, daca întreaga populatie care foloseste pe renunculus ar proveni dintr-o imigratie.
Tipul renunculus pentru ren arata ca acea comunitate lingvistica ce utiliza cuvântul avea în -unculus un sufix viu si adaptabil. Cine spune în dialectul sau Maderl în loc de Mädchen, spune si Bacherl în loc de Büchlein si Buberl în loc de Bübchen etc. etc.; pentru acesta -erl este un sufix viu si într-una adaptabil; -chen, -lein nu-i sunt cunoscute decât ca forme literare. Putem deduce pur teoretic ca oamenii care spuneau renunculus cunosteau si alte derivative -unculum, care nu erau întrebuintate de celalalt grup de înaintasi ai Romanilor. Ceea ce se si întampla. Acolo unde domina renunculus, se spunea si manunculus pentru manuculus, manunchi în româna de azi; iar pentru genunchi se rostea, în locul dealtminteri foarte raspânditului genuculum, forma genunculum , gerunchi pe româneste alaturi de genunchi si altele. Regiunea nucleu din nord-vest arata, în genere, alte deprinderi lingvistice pe tarâmul derivarilor. Pe prima harta, o linie de granita masiva încadreaza aria pe care, pentru neg, dainuie latinescul naevus, în timp ce restul teritoriului lingvistic românesc foloseste în acest scop o derivare terminata în -ellus.
Si în cazul altor termeni, prezentati pe harta a doua, se vadeste acelasi dualism lexicologic al teritoriului lingvistic daco-român. Liniile de granita dintre cele doua arii împrejmuiesc, si în privinta acestui al doilea grup, nu numai Muntenia, ca în cele trei cartigrafieri de pe prima harta, ci trec din rasaritul Bucovinei spre sud-vest, pâna la vechea frontiera dintre Ungaria si Tara Româneasca, granita dintre Banat si Oltenia. Fara a putea insista asupra amanuntelor, mentionez în treacat ca, spre rasarit de aceasta linie de granita, se spune pentru a denumi spatele latinescul spinale; la apus spathae, în sensul propriu omoplat; la rasarit, pentru tâmple, se utilizeaza templa, la apus occulus ille orbus, adica, în sensul propriu, ochi orb; la rasarit inquietus pentru încet la apus o derivare din lenis, blând. Când comparîm între ele prima si a doua harta este batator la ochi ca, în cadrul teritoriului lingvistic coerent romanesc, stau fata în fata doua subdiviziuni, care nu s-au atins decât într-un loc, în sud-vestul Ardealului. Mai spre miazazi, Oltenia detine o pozitie intermediara, spre nord-est Moldova si Basarabia. Ni se impune astfel parerea ca, dinspre cele doua teritorii cu vechi asezari, populatia s-a apropiat, pâna ce s-a întâlnit în zonele intermediare si a umplut, la urma, întregul spatiu despartitor .
Dar nici întinderea întreaga a teritoriului dialectal de la nord-nord-vest, unde se spune azi occulus ille orbus de pilda, în loc de tâmpla, nu este loc de veche asezare româneasca caci, în multe parti ale întregii acestei arii, sub oglinda româneasca de azi, gasim lexic slav sau maghiar. Peste substratul latin, se aseaza întâi un strat lingvistic sau doua, pâna ce, în sfârsit, limba româna acopera întreaga suprafata. Acolo, geografia lingvistica devine geologie lingvistica.
Folosirea toponimiei în vederea lamuririi unor procese preistorice nu are nevoie de justificari teoretice. Oriunde nu s-a produs o discontinuitate culturala, numele de localitati si de locuri se transforma de la un grup lingvistic si de colonizare la celalalt. Popoarele pier, iar numele dainuiesc. Daca, deci, aici, pe pamântul României, apar nume slave, iar numirile folosite în antichitate s-au pierdut, aproape fara exceptie, aceasta dovedeste ca, prin imigrarea Slavilor, cultura romano-slava a fost nimicita aproape în întregime. Însa, de vreme ce numele perioadei slave dainuiesc, la rândul lor , deci au fost primite de Români, urmeaza ca expansiunea româna n-a reprezentat o cesura culturala, ci, dimpotriva, ca ambele popoare s-au contopit organic.
Întâia imigrare slava pe teritoriul Daciei vechi pare a se fi produs în cursul veacului al VI-lea. Întinderea ei în partea de apus a teritoriului lingvistic daco-roman o învedereaza un tip de nume de localitati, care deriva de la anume conceptii juridice proprii vechilor Slavi. În întregul Banat, în Oltenia si în sudul Ardealului putem întâlni nume de localitati care suna Ohaba sau Ohabita. Acest termen însemna, la început, la Slavi, o gospodarie ereditara scutita de dari. Numele persista, desi semnificatia lui a devenit demult neînteleasa. E posibil, fara îndoiala, si desigur e si probabil, ca printre Slavii la care se gasea institutia juridica a ohabei sa se fi gasit asezari de populatii romanice, ca minoritate, care lingvistic nu devin manifeste. Însa faptul nu poate fi dovedit.
Dar si cuvintele împrumutate ale unei limbi au o mare valoare lamuritoare. Fac abstractie aici de cuvintele împrumutate de ordin pur literar, care sunt importate întâi de toate pentru cunoasterea culturii spirituale a unui popor. Dar si în rândul termenilor împrumutati fara intermediul literaturii, care trec de la un popor la altul, trebuie sa distingem doua grupe. Prima grupa o alcatuiesc cuvintele împrumutate care corespund unei necesitati. Chiar numele arata limpede ce reprezinta ele. Cuvinte împrumutate care corespund unei necesitati gasim totdeauna acolo unde influenteaza o cultura straina superioara sau unde o cultura sau administratie straina e impusa. Astfel de cuvinte împrumutate nu îngaduiesc nici o deductie cu privire la asezarea mai veche sau mai recenta a popoarelor, ce au ajuns în contact în decursul istoriei lor. Astfel, nu se poate trage din denumirile românesti ale rânduielii de stat medievale, de origine slava, concluzia ca Slavii reprezinta în Romania de azi un substrat etnic, tot asa cum din faptul acesta nu se poate demonstra nici contrariul. Altfel se întampla, însa, cu exprimarile vietii sufletesti, ale afectului, sau cu expresiile de mica gospodarie, care n-au valoare de circulatie dincolo de familie. Astfel de termeni nu patrund dintr-o limba în alta sub presiunea unei paturi etnice suprapuse cu autoritate. Ele ramân limitate la comunitatea lingvistica careia îi apartin si acolo unde doua popoare convietuiesc. Deci, daca vom întâlni cuvinte împrumutate si din aceasta categorie într-o anume limba, putem trage concluzia ca ele provin de la o populatie desnationalizata, de la un substrat etnic.
Astfel, de pilda, daco-româna dispune de doi termeni pentru denumirea suspinatului: a suspina, care este de origine latina si a ofta, de origine slava. Nu subzista nici o necesitate de a împrumuta un alt cuvânt pentru aceeasi reprezentare. Totusi, graiul Banatului, adica a regiunii în care am constatat prin nume ca Ohaba2 un vechi substrat slav, si-a însusit pentru a suspina sârbescul suskati, a sopti, sub forma a suscai. Procesul acesta nu are înteles decât daca presupunem ca o populatie sârba, în al carei lexic exista susk pentru denumirea suspinatului, a pastrat aceasta expresie fonica si expresiva, când pentru rest a primit româna ca limba de comunicatie. De aici decurge deci concluzia ca peste populatiile vechi slave, de la care provin numele Ohaba , s-a suprapus o patura slava recenta, de nuanta sârbeasca pronuntata. Populatia româna a Banatului nu e deci autohtona. Din nou însa, trebuie sa adaugam, dintr-un început, ca înca înainte de imigrarea celei de a treia paturi de populatie a acelor Români carora trebuie sa le fie atribuita romanizarea definitiva a regiunii, se poate sa fi trait ca minoritate, printre Slavi, alte populatii romanice.
Din întreg teritoriul pe care se foloseste azi, de pilda, occulus ille orbus, pentru tampla trebuie scoase, deci, parti însemnate ca regiuni cu substrat strain, înainte sa putem rasbi pâna la sâmburele propriu-zis al ariei dialectale românesti de nord-vest. Astfel, întâi Maramuresul si nordul Satmarului. Ceea ce reprezinta în sudul teritoriului lingvistic daco-român Slavii meridionali, reprezinta la nord, începand din veacul al XII-lea, Rutenii3, respectiv Ucrainienii. Facând abstractie de Moldova si de Basarabia, al caror substrat ucrainean este necontestat, acesti reprezentanti ai Slavilor de nord au înaintat departe spre miazazi si apusul Romaniei Mari de astazi. Ei sunt numiti de Unguri Prpszi, de Români Rusi , iar de Germanii din Ardeal Reussen. Astfel de asezari de malorusi sunt, de pilda, Orosfaia în judetul Cluj, Rusciorii, în vechime Villa Ruthenica, în partile Sibiului, Rusu de Jos în judetul Somes etc. Aceste promontorii sudice ale Rutenilor au fost totdeauna frânturi etnice neînsemnate în mijlocul populatiilor române si a Maghiarilor; nu pot fi socotiti nici ca populatia cea mai veche asezata aici dupa epoca romana. Totusi, ruteana este înca si azi limba de comunicatie a unei minoritati de 20-30 si, respectiv, 10-20 la suta din populatia totala, în judetele Maramures si Satmar, si aici se poate vadi, cu ajutorul cuvintelor de împrumut din ruteana în româna regionala, ca româna s-a întins de fapt în dauna rutenei în epoci recente. Astfel, aici se foloseste în locul lui gust, provenit din latina si de o raspândire generala, cusaiesc, împrumutat din ruteana; în loc de cuvânt slavul besiada; pentru a framânta, exprimat de Românii regiunii dialectale de nord-vest prin subigere, acesti Ruteni românizati folosesc a povalui din povaliti etc.
Întrebarea cine, Românii sau Ungurii, pot ridica în Ardeal si Banat pretentii de prioritate ne conduce pe terenul politicii. O astfel de pretentie, e drept, nu are decât a valoare sentimentala, caci, altminteri, România fosta sub stapânire austro-ungara ar trebui împartita între Sârbi, Ruteni, Germani si Români, presupunând ca popoare germanice n-ar anunta drepturi de prioritate la succesiunea Gotilor si Gepizilor si ca Roma, ca mama a Daciei, si Turcii, ca rudele cele mai apropiate ale Pecenegilor si Cumanilor, la rândul lor, n-ar ridica pretentii la succesiune. Oricum, nu fiecare cuvânt împrumutat din maghiara, care traieste azi în limba Romanilor din Ardeal, poate fi socotit drept dovada a unui substrat etnic maghiar. În partile României Mari ce au apartinut Austro-Ungariei maghiara a fost limba administratiei si a culturii superioare. Deci, daca pentru bolnav ungurescul beteag este termenul folosit aproape exclusiv în româna din Ardeal, faptul se explica prin aceea ca medicii erau formati în universitati maghiare, în limba maghiara. În schimb, putem evidentia un substrat maghiar acolo unde expresii maghiare apar în interiorul teritoriului lingvistic român sub forma unor insule lexicale. Acesta e cazul în Ardealul de rasarit, în regiunea Secuilor, care mai constituie majoritatea si acum în judetele Ciuc, Trei Scaune, Odorhei si în sudul judetului Mures. Aici, de pilda, expresiile pentru murdarie si murdar sunt de origine maghiara si la populatia româna, si anume mococ , moccos etc. Nu trebuie scapat din vedere ca avem de a face cu cuvinte care n-au câtusi de putin valoare de circulatie, care n-au ajuns de la Unguri la Români pe calea învatarii limbii.
Si nordul Banatului este o regiune cu substrat maghiar. Aici, populatia maghiara la origine a avut pentru denumirea gleznei un termen csuklou ,
În timp ce Romanii, asezati în aceleasi regiuni, foloseau în acest scop latinescul nod(us) .La desnationalizarea acestei populatii maghiare a fost adoptat, e drept, termenul nou nodu, dar s-a pastrat terminatia vechiului csuklou. Astfel radacina termenului nodau, folosit acum acolo, este româneasca, iar terminatia o ramasita a vechiului substrat etnic.
Deosebit de aceste doua regiuni, cândva, dupa toata probabilitatea, de substrat pur maghiar sau maghiaro-slav, mai traieste din loc în loc la nord-vest o minoritate maghiara de 30-40 la suta. Aici au patruns în maghiara si numeroase cuvinte împrumutate din limba româneasca, ceea ce pare a arata ca aici n-au fost numai românizate elemente etnice straine, ci ca au fost maghiarizate si sate românesti. Aici, lingvistica în de ea nu îngaduie stabilirea prioritatii unuia din cele doua popoare. Probabil ca ambele au patruns concomitent în regiune, asezarile lor întrepatrunzându-se.
Am pomenit pâna acum de doua ori asezarile paleoslave din veacul al VII-lea, a caror arie maxima indica numirile în Ohaba. O parte a acestor coloni paleoslavi s-a deplasat mai târziu spre sud, a alta parte a ramas la nord de Dunare. Acest substrat paleoslav iese la iveala înca si acum în chip de cuvinte de împrumut în judetul Hunedoara, la sud-vestul Transilvaniei. Nu e a întâmplare ca Slavii acestia ramasi s-au asezat tocmai în luncile fertile ale vailor, de-a lungul Muresului, de pilda, unde se gasea înca din vremuri preistorice unul din centrele culturale ale Transilvaniei de mai târziu. Cuceritorii au luat în stapânire partea rodnica, cultivata deja, a tarii, împingând în munti populatia autohtona.
Toate aceste regiuni cu substrat neromân trebuiesc date la o parte când urmeaza sa fie desghiocata regiunea matca, centrul de expansiune al Românimii din cadrul regiunii dialectale de nord-vest.
Ceea ce ramâne este evidentiat pe harta III, prin nuanta cea mai închisa. Este regiunea Muntilor Apuseni, a dealurilor din apusul Transilvaniei, tinutul accidentat de pe coastele apusene ale caruia isvorasc cele trei Crisuri si ale carui ramificatii rasaritene sunt udate de Aries si de Ampoiu. Este regiunea vechilor bai de aur de la Abrud si Zlatna.
Daca aceste rezultate, stabilite exclusiv pe baza unor rationamente de geografie si de geologie lingvistica, este întemeiat, atunci daca într-adevar în acesti munti, care ating 2000 de metri, s-a pastrat o populatie romana veche, atunci trebuie.sa gasim si alte dovezi pentru autohtonia Romanilor ardeleni. Într-adevar, acestea se si gasesc peste tot, de îndata ce regiunea despre care e vorba e bine delimitata. Unul din aceste argumente ne conduce pe tarâmul evolutiei fonetice.
Pentru debil, lipsit de putere si pentru descarnat româna si-a însusit termenul slav slab, înca din epoca paleoromâna, caci cuvântul se gaseste si la Românii traitori la miazazi de Dunare, care s-au despartit pe la anul 1000 de rudeniile lor de la nord. Însa pe o arie compacta, care înglobeaza în întregime regiunea matca de la nord-vest, delimitata mai sus, si care o depaseste chiar înspre apus, cuvântul nu se pronunta slab, ci sklab (s-a interpus între s initial si l urmator un k). La fel, acolo se pronunta, pentru cuvintele sloata, sloi, slova, sluga etc., skloata, skloi, sklova, skluga etc. Înlocuirea lui sl prin skl se produce fara exceptie, cu rigoarea unei legi a naturii.
O astfel de constatare, la început, pare a fi lipsita de orice importanta, si prin urmare nespecialistul va putea pricepe cu greu cum pot retine astfel de observatii atentia unor cercuri serioase. De fapt, cuprinsul material al observatiei nici nu are importanta stiintifica. Aceasta ea o primeste abia când întrevedem în dosul formulelor fonetice omul care vorbeste. O schimbare de sunet, cum este cel de la sl la skl, nu-si are radacina în tendintele de evolutie ale românei. Ea nu poate fi redusa nici la influenta substratului slav sau maghiar, caci în maghiara grupul de sunete skl lipseste cu totul, iar faptul ca schimbarea nu este nici slava îl atesta cuvântul initial slab, cu grupul sl. În schimb, introducerea unui k în grupul împrumutat sau nou format sl este pe linia evolutiei latinei vulgare si a limbilor romanice. Astfel, în latina vulgara, insula a devenit isla, iskla si când mai târziu din limbile germanice sl a patruns în limbile romanice în cuvinte ca slaints, slimb, slitgan, grupul de sunete sl, care lipsea în fonetica latina, a devenit pronuntabil prin înserarea unui k4. Întrucât, deci, azi se pronunta acolo pentru slab din româna comuna sklab, fonetica veche latina irupe în aceasta pronuntare cu aceeasi forta, ca în veacul al V -lea pe pamântul Frantei meridionale si al Italiei de nord. Aci, în Muntii Apuseni, se afla, deci, patria originara a unor expresii ca renunculus pentru reniculus de la miazazi; numai aci dainuieste înauntrul romanei de rasarit zoccus-opinca atât de raspândit în romana de apus. Aci, la Ampeium se gasesc înca din antichitate dovezi pentru folosirea cuvântului luna, cum arata o inscriptie, în întelesul de douasprezecime a anului, pe care îl prezinta numai daco-romanicul luna. Mai la sud, luna si mensis este si în romaneste tot atât de separat ca în romana de apus.
Si numele de locuri si de fluvii din aceasta regiune atesta autohtonia Românilor. Lipsa traditiei latine pe tarâmul toponimiei a fost invocata ca un argument de capetenie contra ipotezei continuitatii române. Acest argument este adevarat, în genere, pe pamântul daco-roman, nu însa aici. În centrul tinutului accidentat al Muntilor Apuseni se gaseste orasul Abrud, un nume care deriva din latinescul Abruttum, Abrittum cunoscut din documente si care va fi însemnat la origina aur ca si numele Zlatnei, ce se gaseste la miazazi de el. Numele acesta nu poate sa fi ajuns la Români prin mijlocirea slava, maghiara sau turco-tatara. Ampeium nu mai denumeste o localitate ce se gasise la sud de Abruttum, dar a fost receptat de Unguri, în veacul al XI-lea, în forma Ampei, care arata o evolutie pur romana, ca denumire a râului lânga care se aflase orasul Ampeium, dainuind si azi în limba maghiara sub înfatisarea Ompoly. O evolurie latina neîntrerupta mai arata numele celor trei Crisuri, care se chiama ungureste Körös. Numele se leaga nemijlocit de Grisia, Grissia si altele similare, pastrate din antichitate. si orasul Turda, de pe coasta rasariteana a regiunii matca de la nord-vest, a fost interpretat de Sextil Puscariu într-un mod convingator, ca dovada pentru autohtonia Romanilor în Transilvania. Numele dace de orase cuprindeau adeseori, ca parte a doua, dava, care poate fi tradus prin «oras întarit». Orasul Turda însa este strabatut de râul numit Tur. Asa cum de pilda cetatea care a fost cladita pe Salzach a fost numita Salzachburg, Salzburg, asa se chema orasul asezat pe Tur, Turidava. Numai pe buze romane un astfel de Turidava, nepastrat ca atare în inscriptii, dar care mai poate fi descoperit cândva, putea deveni Turda, de vreme ce din toate limbile ce se întâlnesc aci numai Româna suprima v intervocalic.
Cum am avut prilejul sa sugerez, întregul teritoriu lingvistic daco-român este presarat cu nume de localitati slave, semn al puternicei interpenetrarii slave, care a început în veacul al VI-lea si a durat tot cursul întâielor secole ale Evului Mediu. În veacul al IX-lea urmeaza descalecarea ungureasca, întâi în ses, iar din veacul al XI-lea si în Transilvania. Si aceasta actiune de colonizare maghiara a adus numeroase nume noi în regiune. Astfel, de pilda, din 230 de localitari din raza vaii Ariesului si Ampoiului, dintre care cea din urma se gaseste în tinutul matca de nord-vest, numai 87 sunt întemeiate de Romani, fata de 110 de origine maghiara si de 32 de origine paleoslava.
Cu totul altul este raportul reciproc dintre numele de munti. Dintre acestea 13 sunt românesti, numai 4 unguresti, pe când denumirile slave de munti lipsesc cu totul. Aceasta se explica nu printr-o aversiune a Slavilor de a se aseza pe culmile muntilor, caci peste tot aiurea putem constata si prin denumirile de dealuri prezenta Slavilor. Daca tocmai în regiunea delimitata aci numele de dealuri nu sunt slave, faptul se explica prin împrejurarea ca aceste vârfuri au ramas totdeauna în raza populatiei romanice, în timp ce luncile roditoare din vai au fost ocupate de cuceritorii slavi.
Cu aceste rezultate ale istoriei lingvistice concorda si indicatiile saracacioase ce pot fi scoase din istorie. Asa numitul notar anonim al regelui maghiar Bela (al II-lea sau al III-lea), care, chiar daca însemnarile lui nu pot trece drept marturii istorice necontestate, a folosit totusi traditii vechi, relateaza ca pe vremea descalecatului maghiar, în Terrae Ultransilvanae, dupa Draganu în ambele vai ale Somesului, ar fi stapânit un anume Gelou, de origine un blacus, adica un Român, în a carui tara convietuiau Blasij et Sclavi, dupa terminologia vremii, adica Romani si Bulgari. Numele curios de Gelou Draganu îl pune în legatura cu numele localitatii Gilau, ce se afla pe coasta de nord a regiunii matca studiate de noi, la sud-vest de Cluj. Prin urmare, în vremea descalecatului maghiar, Românii coborasera de pe culmile Muntilor Apuseni în lunca vailor si au întemeiat un fel de organizare de stat primitiva, care, e drept, n-a putut face fata incursiunii maghiare. Aceasta dovada în favoarea prioritatii Românilor în Transilvania de apus se gaseste în deplina concordanta cu rezultatele cercetarii lingvistice.
Am patruns astfel pas cu pas pâna la sâmburele Românimii de la nord-vest, în patria originara, daca nu a Românilor, totusi în cea a Românilor ardeleni. Spre a vedea clar am trebuit sa umblam acelasi drum anevoios spre miezul regiunii reniculus, ca sa rasbim si aci la sâmbure. Îngaduiti-mi sa anticipez rezultatul cesteilalte cercetari: un tinut matca pur românesc se gasea înca în veacul al VII-lea, adica în timpul imigrarii bulgare în Balcani, pe ambele maluri ale Dunarii de jos. Anume între Giurgiu si Cernavoda, apoi la nord, în sesul dintre Dâmbovita si Arges a pulsat, cum arata arheologia, în epoca dintre 400 si 600, o relativ puternica viata culturala, care nu putea avea aci decât o cultura romana.
Un al treilea tinut matca romanesc a fost slavizat în cursul Evului Mediu. Este regiunea ce se înfige între Sârbi si Bulgari, ca o pana, si se gaseste la sud de Dunare, în prelungirea Banatului si a Olteniei. Istoria tace si despre acest centru românesc; cercetarea lingvistica, însa, nu poate pastra nici o îndoiala despre fiintarea lui. Fiecare dintre aceste trei tinuturi matca romanice de la începutul Evului mediu, ar fi pierit în furtunile de la sfarsitul epocii navalirilor, daca ar fi ramas izolat. Putem stabili aceasta din soarta unei alte frânturi etnice romanice, care, în dealurile de la apus de Balaton, a înfruntat vremea navalirii Hunilor, Gepizilor, Longobarzilor si a Slavilor, pâna cel putin la anul 900. Lasat pe seama propriilor sale forte, acest promontoriu al romanitatii a pierit ca si Romanii izolati de la rasarit de Rin.
S-a spus ca e un miracol al istoriei ca Romanii de la miaza-noapte de Dunare nu numai ca si-au pastrat în decursul navalirilor de popoare, timp de 1500 de ani, neamul, ci au avut si forta de a asimila o serie impunatoare de alte neamuri. Ne pare într-adevar o minune sa vedem ca o minoritate etnica, cu liturghie slava si a carei forma de stat este slava, se impune peste tot si înmanunchiaza, pâna la urma, o duzina de neamuri deosebite printr-o limba într-un singur popor. Aceasta enigma poate fi deslegata pornind de la o reflectie de istorie lingvistica, în aparenta neînsemnata. Am vazut ca locuitorii romanici ai muntilor din apusul Transilvaniei au folosit în loc de forma slab a românei comune forma sklab si ca în trecerea de la sl la skl un vechi substrat roman s-a ridicat din nou la suprafata. De la cine însa au sau si-au însusit aceste populatii romanice pe slab, care e redat incomplet prin sklab ? Fara îndoiala ca nu de la Slavi, care îsi aveau înca asezarile în luncile vailor, caci lipsea orice ratiune pentru aceasta. si populatiile romanice din Franta si Italia si-au pastrat expresiile lor pentru debil, descarnat, lipsit de putere si celelalte nu le-au înlocuit prin expresiile echivalente franceze sau gotice. Cuvintele împrumutate nu sunt însusite arbitrar, fiecare împrumut de cuvinte se datoreste unui proces lingvistic sau cultural. Daca deci termenul slav slab a fost întai romanizat în forma slabbu în vechea româna, faptul nu se datoreste populatiilor romanice, care traiau într-unul sau mai multe din tinuturile matca pomenite, ci Slavilor care si-au romanizat propria lor limba. Dar si o astfel de romanizare trebuia sa aiba o pricina speciala, caci în genere o majoritate etnica nu-si paraseste limba de dragul unei minoritati, lipsita de superioritate culturala si politica.
Daca deci Slavii si-au prevazut propriul lor slab, în Muntenia, sau poate chiar mai devreme, la miazazi de Dunare, în tinutul Timocului, cu o terminatie româna, poate pentru ca acest slab avea valori amotive sau afective, ce lipseau lui debilis sau flebilis de origina romana, lucrul acesta s-a întâmplat pentru ca limba romanica era limba de comunicatie generala, limba cu valoare de circulatie la care se recurgea atunci când reprezentantii diferitelor neamuri, adunate pe pamântul Romaniei de rasarit, voiau sa se înteleaga. Aceasta romana arhaica este dar forma întinerita a asa numitei latine vulgare, care cu veacuri înainte unificase, abstractie facând de deosebiri dialectale abia sensibile, întregul si imensul teritoriu roman din Occident.
O astfel de limba de circulatie a fost indispensabila în Europa de rasarit de la începutul Evului Mediu. N-avem decât sa ne dam seama de amestecul etnic din tinutul Albei Iulia, aflat în tinutul matca de la nord-vest, la anul 1100, adica în vremea penetratiei maghiare în Ardeal.
Se gaseau acolo întâi populatiile romanice în munti, din a caror limba provin denumirile Cris, Ampeiu; apoi Slavii care îsi aveau asezarile la Balgrad (Alba Iulia), Târnava etc. ; Pecenegii care au patruns în Bihor la 1068, au fost batuti la 1085 de regele maghiar, dar au ramas în parte în tara, cum arata nume de localitati ca Bessenyew în judetul Târnava Mica; Cumanii, rudele cele mai apropiate ale Turcilor si Pecenegilor, care au patruns si ei în Ungaria la 1071 si ale caror asezari le marturisesc nume de localitati în judetele Arad, Bihor, Fagaras, Hunedoara si Alba. Dar si denumirea Slavi este numai un nume colectiv. Traiau numai în judetul Hunedoara, dupa marturia numelor de localitati, Ruteni, Bulgari, Sârbi, Slovaci si pe lânga ei poate si resturi ale vechilor Slavi, imigrati în veacul al VII-lea. Un astfel de amestec etnic se produsese si în veacurile anterioare, de când Romanii parasisera Dacia. El a dominat, la fel, oriunde mai târziu a ajuns sa stapâneasca limba româna. În zona de trecere între Muntenia si Oltenia, în judetul Olt de azi, gasim, astfel, în Evul Mediu, pe lânga Slavii imigrati demult si locuitori veniti din Ungaria (Ungureni), Tatari care s-au asezat aci la 1250. Cu doua veacuri mai înainte, tinutul era stapânit de Cumani. Dintre Slavii noi mai gasim Bulgari si Sârbi, pe acestia mai ales în partile de apus ale Munteniei. Din toate aceste popoare, numai Germanii si Ungurii au putut sa-si pastreze odata cu limba si neamul.
Nu este un joc al întâmplarii ca tocmai romano-româna a devenit limba de circulatie între toate aceste neamuri. Desi Roma a renuntat la 271 la stapânirea provinciei Dacia si cu toate ca, în urma separarii imperiului de rasarit, Balcanii au ajuns sub influenta spirituala a Bizantului, latina a ramas totusi limba de stat generala pâna la începutul veacului al VII-lea. Aceasta limba de stat si-au însusit-o si au folosit-o, în veacurile VI si VII, Slavii imigrati, dându-i însa înfatisarea ei noua. Româna este deci latina vulgara adaptata viziunii lingvistice si formei exterioare a limbii Slavilor. Daca deci, ca sa revenim asupra începutului reflectiilor noastre, pastorii si plugarii retrasi în muntii de la apus de valea Muresului au redat termenii generali romani slabu prin sklabu, slanina prin sklanina, aceasta reprezinta irutia la suprafata a vechiului substrat romanic cu prilejul însusirii limbii de circulatie romano-slave. Pe aceasta au putut-o învata mai usor decât limba maghiara sau slava, de vreme ce nu era decât o varianta a propriei lor limbi. Dar si pentru Slavi era mai lesnicios sa se foloseasca de româna decât de orice alta limba în concurenta, pentru ca româna primise prin rasplamadirea seculara de catre buze slave atâtea elemente slave, încât puntea de la limba proprie la limba de circulatie nu lipsea mai niciodata. Dupa acestea ajung repede la concluzii.
Continuitatea Românilor de azi e deci mai putin o continuitate de rasa cât una a spiritului. Populatiile romanice ce traiau în vechile tinuturi de bastina au devenit pilastrii unei mari cladiri, ai carei pereti laterali au fost umpluti cu neamuri de alta provenienta. Forta ce leaga întreaga cladire este limba de circulatie comuna. Ultimul pas a fost facut când aceasta limba de circulatie a devenit limba din casa a frânturilor de neam de origine neromanica. Astfel, limba care pastreaza si continua spiritul Romei a facut fii noi ai Romei din feluritele neamuri.
---------

Personal, INCLIN sa cred ca romanizarea asta s-a efectuat si a persistat doar pe un spatiu restrans la N de Dunare, dar mult mai puternic la S de Dunare.
Am impresia... ca Ernst Gamillscheg are in buna masura dreptate, in teoria sa.
Am coroborat datele sale lingvistice cu ceea ce am dedus din studiile genetice si dovezile istorice ( alea putine, cate sunt) , plus cele arheologice si CRED ca intr-adevar exista niste "focare/vetre" de persistenta romanica, din care s-a format poporul romanesc.

Acestea ar fi, - dupa  Günter Reichenkron si Ernst Gamillscheg:

1) La sud de Dunare, un areal "dardano-romanic";
2) La nord de Dunare un areal ce ar cuprinde zona Muntilor Apuseni;
3) Pe ambele maluri ale Dunarii, de la Muntii Banatului pana la Olt.

Aceste zone au un oarecare corespondent in celebra fraza: "După mulţi istorici (Puşcariu, Dragomir, Gamilscheg etc) Timocul, Banatul şi Oltenia sunt leagănul formării limbii romāne " pe care o gasim de nenumarate ori pe net, ca argument al formarii poporului ruman la Sud si la Nord de Dunare.

Asa cum am aratat in articolele anterioare, "tipologia genetica" a rumanilor are corespondenta cu locul de formare a acestui popor.

Astfel, putem posta din nou harta de mai sus, spre a observa ca Gamillscheg si Reichenkron au in mare parte dreptate.
E adevarat ca din punct de vedere "genetic" mai exista un teritoriu notat pe harta cu "4".... dar asta urmeaza sa analizam ulterior.

Pe de alta parte, rog sa vedeti inca odata harta nr 2 si sa observati cat de bine concorda cele doua, stiind ca a 2-a este bazata pe argumente istorice si arheologice.

Cititi si: Primul Mileniu