Terra Siculorum si Natiunea Secuiasca

Secui, denumiti popular si sacui (în maghiara Székelyek; german: Szekler, latin: Siculi), sunt un grup etnic de limba maghiara asimilat în prezent cultural maghiarimii, si care sunt majoritari în judetele Covasna, Harghita si în arealul central si sud-estic al judetului Mures. Pe lînga ei, se autodefinesc ca secui si locuitorii de limba maghiara a câtorva sate din judetele Alba si Cluj si chiar Sibiu. Timp de multe secole începând din Evul Mediu, pe teritoriul Munteniei a existat un judet numit Sacuieni, având resedinta la Urlati (pe maghiara Váralatt), ce pastra amintirea unei populatii secuiesti sedentarizata în exteriorul arcului carpatic. Sacuieni a fost desfiintat la 1 ianuarie 1845.

Terra Siculorum (Székelyföld - Tinutul Secuiesc - Szeklerland ) este inca din secolele 12-13 cunoscuta ca atare.
in general ea se intinde pe aproximativ 13.300 km2 si se refera la:
1- scaunul Mures ,
adica cam 3000 km2 in sud-estul actualului jud. Mures, inclusiv Tg. Mures.
populatie actuala: 332.000 locuitori;
maghiari : 194.000 adica 58,5%.
romani : 112.000 adica 33,7%.
altii.... 7,8%.
2- scaunele Odorhei si Ciuc numite acum Jud. Harghita.
6639 km2,
populatie: 326.000.
maghiari: 278.000 adica 85,5%
romani : 45.000 adica 14%.
altii.....
3 scaunul Treiscaune numit acum jud. Covasna.
3710 kmp .
populatie totala 222.000 locuitori.
maghiari : 166.000 adica 75%.
romani : 51.000 adica 23%
altii..... 2%
---------------------------------
Total Secuime:
populatie aprox. 880.ooo.
maghiari 638.000 adica 72%.
romani 210.000 adica 23,8 %.
altii 32.000 adica 4,2%.

Originea etnica a secuilor este viu disputata de istorici si antropologi. În decursul timpului, diversi cercetatori i-au considerat pe secui ca descinzând, pe rând, din maghiari, sciti, huni, gepizi, avari, bulgarii de pe Volga, onoguri, kavari sau din kabardino-balkarii din Caucaz. De altfel, o ramura a asa zisilor turci horezmieni (din Horezm) sau hwarizmi (koromza sau korozmin) au fost sedentarizati în scaunul secuiesc Sepsi în jurul orasului Sfântu Gheorghe, iar asa numitii barzsilok, identificati ca fiind burtasii mordvini sau bercelek, au fost si ei absorbisi de secuii din zona Sovatei respectiv Valea Nirajului.

Secuii vorbesc un grai maghiar si ocupa sud-estul si estul Transilvaniei, fiind majoritari pe o buna parte a teritoriului actual al judetelor Harghita si Covasna, si ocupa jumatatea de est a  judetului Mures, plus  o fâsie restrânsa cuprinzând 11 comune alocate în prezent judetului Brasov.

In consens cu gestele unguresti, unii autori, în general umanistii, i-au considerat "de neam hunic" (ex.: A. Verancsics). Altii însa au apreciat, datorita sonoritatii numelui, ca sunt "mai vechi decat hunii, si de aceea se numesc scituli, adica sciti mici" (Antonio Possevino), fiind deci "un neam al scitilor" (G. Reicherstorfer, Stephan Taurinus, etc.), de unde numele, des folosite ca derivate din "zekel" - "siculi", "ciculi", "scituli". Pentru toti însa, cu exceptia lui Petrus Ranzanus (1420-1492) - calugar dominican de origine siciliana care vede în ei antica populatie a siculilor din Sicilia -, secuii au venit din stepele nord-pontice, "scitice", pe calea folosita de toate populatiile izvorate din îndepartata Asie, inclusiv de catre huni. Potrivit numelui, "szekelyek" derivat din "szkil-sikil" cu semnificatia, în "Eski Tukce" ("limba turca veche"), de oamenii "de neam ales", ne-am gandit candva ca ar fi vorba de un grup minor de migratie anterioara maghiarilor, poate un trib al avarilor sau mai curand un grup eterogen de elemente turco-asiatice, ramas sau infiltrat în secolele V-VIII în zona de hotar a Transilvaniei, prea putin important pentru a fi amintit de cronicarii timpurii în randul locuitorilor si stapanitorilor Pannoniei la venirea maghiarilor: "Slavii, Grecii, Teutonicii, Mesianii si Vlahii". Astazi însa, suntem în masura sa afirmam, dupa sursele germane ale secolelor IX-XIII (Annales Regni Francorum, Poeta Saxo, Analele Fuldense etc.), ca secuii sunt cu certitudine urmasii avarilor, neam turcic originar din Mongolia si înrudit lingvistic cu hunii, pecenegii, uzii, cumanii, tataro-mongolii, turcii etc.,initial total diferiti de maghiarii finici.

Etimologia cuvântului "székely" este neclara, cercetatorii pendulând între trei ipoteze principale:

1.) se trage din numele unui trib turcic ogur *s*k*l (pronuntat se pare eskel, iskil) sau eski (pe turceste „vechi”).

2.) Sunt urmasii unui trib turcic oguz din sud-vestul Asiei Centrale numit si džikil, dzekil, cigil, sau cikil, uneori citati de istorici ca acompaniindu-i pe kabari .

3.) vine din cuvântul szék („scaun”), cu sensul de loc îngradit, sau, cu sensul de “scaun administrativ”, (desi secuii erau numiti "secui" si înaintea colonizarii sasilor, care au introdus termenul de "scaun administrativ").

a.) szék/elu, cu sensul „dincolo de scaun”, ca în cazul cuvântului Erdély (Ardeal): Erdo/elu (dincolo de padure)

b.) szék/eli/li, în care -eli, -li este un sufix turcic insemnand "tara/teritoriu").

c.) szék/elo, cu sensul de „sedentar” (aceasta din urma teorie având darul de a se împaca cu cele cuprinse în cronicile maghiare potrivit carora secuii se aflau în Pannonia la venirea ungurilor, szék/elo fiind în acest caz un etnonim extern dat de unguri populatiei sedentare gasite).

O ipoteza bine fundamentata afirma ca secuii sunt descendentii grupului etnic bulgaro-turanic ce purta numele de eskil (esekel), cu toate ca nu putem trece sub tacere faptul ca problema originii secuilor este una dintre enigmele istoriei ce se pare ca nu va putea fi dezlegata cu adevarat. Cert e doar ca secuii s-au maghiarizat într-o epoca foarte timpurie; si daca au fost totusi socotiti un neam aparte, acest fapt se explica prin organizarea sociala si sistemul de cutume specifice pe care si le-au pastrat, si nu în ultimul rând prin calitatea lor de „natiune politica” în structura feudala târzie a Transilvaniei.

Istoricii maghiari Györffy György si Pais Dezso sustin ca secuii reprezinta populatia kavara musulmana care popula Bihorul secolului al X-lea. Alte doua popoare turcice înrudite au coabitat în decursul evului mediu în Transilvania cu secuii lasând numeroase urme toponimice pastrate pâna in ziua de azi: uzii ( Uz e o varianta a denumirii ramurii tribale turce Oguz) si pecenegii.  Astfel, exista Valea Uzului respectiv asezarea Uzon (Ozun) din judetul Covasna. (Ozun înseamna pe turce?te "lung", comparabil cu cuvântul maghiar hosszú.) În zona Mures exista sate cu numele de Besenyo care se traduce prin "peceneg" (pe turceste peçenek).

Identitatea de secui însumeaza în rândul elementelor sale definitorii si limba (maghiara) vorbita de aceasta comunitate (de când a aparut ea pe scena istoriei), apoi habitatul ei specific (predominant montan), dar peste toate acestea a dobândit un accent aparte evolutia istorica a comunitatii respective (completata de elemente de mitologie ce nu se confirma istoric, dar sunt deosebit de persistente). Situatia privilegiata a acestei populatii în Evul Mediu, întreaga structura a societatii secuiesti traditionale apareau, pâna nu demult – si pentru unii apar pâna astazi -, ca o democratie militara cvasi-ideala. Kossuth, în ajunul Revolutiei Pasoptiste, îi considera ca fiind unica semintie „din întreaga Europa crestina (poate cu exceptia bascilor), care a stiut sa-si pastreze caracterul nealterat de popor liber, ferit de infectiile feudalismului.”

Mitul descendentei scito-hunice a secuimii (de care se lega strâns si utopia sociala referitoare la nobilitatea colectiva a membrilor ei) s-a mentinut multa vreme (si într-un fel – adânc întiparita în constiinta istorica a comunitatii – se mentine si astazi), desi amândoua au fost puternic erodate: utopia prin feudalizare, apoi în final prin modernizare, iar mitul descendentei de catre cei mai multi istorici, stiut fiind ca nu se poate proba in mod indubitabil o descendenta hunica. Izvoarele considera acest simulacru de „republica taraneasca” ideala departe de a fi un fenomen izolat, având la baza un complex de privilegii deloc gratuite, care nu au fost niste relicve ale administratiei militare a hunilor nomazi, ci dateaza mai degraba  din vremea când secuii s-au asezat în „tara” lor din sud-estul Transilvaniei, cu însarcinarea de a pazi granitele rasaritene ale regatului si cu obligatia de a sustine, în caz de razboi, cu efective concret stabilite oastea suveranului. Referiri clar formulate la aceste obligatii gasim în reglementarile cu privire la ridicarea la oaste a „natiunilor” din Transilvania, aprobate de catre Matei Corvinul la 26 aprilie 1463. Se spune aici ca secuii trebuie sa ridice la oaste „dupa obiceiul lor cel vechi” doua treimi din efectivele lor combatante, convocarea facându-se cu sabia însângerata ori prin apelul scris al comitelui lor sau al voievodului, în cazul când acesta din urma detine si functia de comite. (În 1947 Mályusz Elemér exprima rezervele sale cu privire la autenticitatea acestui act, ferindu-se însa a-l declara fals.)

Actul privilegial semnat de catre Vladislav al II-lea, emis la 13 iulie 1499, enumera cu lux de amanunte obligatiile militare ale secuilor, stabilind exact proportia în care trebuie sa participe la oastea regelui, când acesta pleaca personal în campanie militara spre rasarit, respectiv când el trimite acolo un loctiitor; la fel se stabileau efectivele pentru campaniile ce se vor îndrepta catre sud, spre apus sau miazanoapte. „Pe lânga acestea – se mai specifica în act -, secuii mai sunt obligati a pazi Tara Ardealului ca si pâna acum, acolo unde este necesar, dispusi la ordinele voievodului sau ale comitelui secuilor, înarmati pe cât se poate de frumos.” În schimbul acestor prestatii, pe lânga scutirea de impozite, secuii se mai bucurau de binefacerile unei largi autonomii. Practic aceasta consta, pe de-o parte, în dreptul de autoguvernare al scaunelor secuiesti, conduse de functionari alesi de obste, pe de alta parte, în posibilitatea ca „universitatea secuiasca”, ca „natiune” privilegiata a Transilvaniei, sa poata decide singura în problemele cruciale ale comunitatii. „Comunitatea celor trei stari ale secuilor” îsi putea exercita acest drept prin Adunarea nationala a secuilor, care functiona probabil înca din vremea descalecatului, dar este atestata doar la 1357. Sistemul de autoguvernare al secuimii ne lamureste asupra motivului pentru care au definit secuii comunitatea lor în mod consecvent – de-a lungul Evului Mediu, si chiar multa vreme în Epoca Moderna – drept nobila natiune secuiasca („inclita natio siculica”).

Acest statut de stare privilegiata, solid si pazit cu sfintenie, sustinut si de marcile specifice ale peisajului regional, a început sa confere notiunii de natiune secuiasca – pentru unii istorici si politicieni (secui si nesecui deopotriva) posteriori epocii respective – un fel de substrat etnic, drept care s-a utilizat uneori si expresia de popor secuiesc. Acest fenomen a fost înlesnit si de faptul ca în rândul natiunilor privilegiate ale Transilvaniei, componente ale Unio Trium Nationum, „natiunea” saseasca diferea prin limba, origine si cultura de cea maghiara (si, bineînteles, de cea secuiasca). Urma deci, ca simpla deductie logica: toate cele trei „natiuni” privilegiate ale Transilvaniei au personalitatea lor etnica aparte. Pe de alta parte, omul societatilor structurate pe stari acorda prea putina importanta caracteristicilor etnice. Pentru el primatul îl detine stratificarea sociala si structurarea pe stari, respectiv aliantele de interese bazate pe acestea.

Este interesant si faptul ca în constiinta posteritatii privilegiile secuilor sunt catalogate drept unice, cu toate ca analogiile lor contemporane erau arhicunoscute: drepturile autonome ale iazigilor, cumanilor, „nobililor lancieri” si haidailor din Pannonia, precum si ale comunitatilor românesti libere din Tara Fagarasului, Tara Chioarului, Banat si chiar Bistrita. Fiecare comunitate enumerata aici are identitatea ei regionala si de grup specifica, ce se sprijina în mare masura pe privilegiile detinute în trecut. Cu cât au fost mai solide aceste privilegii, cu cât au rezistat mai mult, cu atât a fost mai puternica si mai viabila constiinta prin care grupul respectiv se deosebea de restul locuitorilor din spatiul vizat. Comunitatile autonome românesti s-au dizolvat relativ timpuriu în structurile organizatorice ale comitatelor, drept care amprenta lor în constiinta urmasilor – desi depistabila si astazi – a fost mai putin pregnanta decât în cazul secuilor, haidailor ori iazigio-cumanilor.

Baza solida a identitatii secuilor începe sa se clatine în secolul al XVI-lea. Fenomenul e cauzat, pe de o parte, de schimbarile geopolitice din zona, pe de alta parte de evolutia tehnicii militare si a strategiei de lupta. Serviciul militar prestat în schimbul privilegiilor secuiesti si-a pierdut importanta de altadata, iar conducatorii tarii s-au straduit sa îngradeasca treptat aceste drepturi ramase în buna parte fara acoperire practica. Acest proces îsi are începutul în vremea principatului, când dregatoria de capitan a fost pusa sub controlul riguros al puterii centrale, în timp ce judele regal, care a fost de la început un functionar al regalitatii – cu toate ca sub Gabriel Bethlen aceasta functie a devenit eligibila -, era desemnat în asa fel încât principele sa se poata asigura din plin de loialitatea sa. Dupa ocuparea tarii de catre Habsburgi controlul exercitat de puterea centrala devine si mai riguros: dupa înabusirea miscarii curutilor, dregatoria de capitan a fost desfiintata, secuimea pierzându-si astfel autonomia militara, de vreme ce impozitul – în pofida deselor proteste ale delegatilor secui din dieta tarii – devine o realitate permanenta.

Toate acestea nu au dus la diminuarea pregnantei identitatii de stare secuiesti. Secuii se considera pe mai departe o natiune privilegiata, revendicând repunerea integrala în vechile drepturi a comunitatii lor, acest mod de abordare a lucrurilor ramânând aproape neschimbat pâna la mijlocul secolului al XIX-lea. Pe de alta parte, apar însa, înca de pe la jumatatea secolului al XVIII-lea, semnele clare ale existentei unei identitati etnice maghiare în rândurile secuilor, sensibili în continuare în privinta separarii lor ca stare privilegiata. Ne putem referi aici la invocarea repetata, la forurile vietii publice din Secuime, a descendentei comune din Hunor si Magor. Este un fapt interesant, caci – pe lânga habitatul specific – diferenta radacinilor istorice ar fi putut sa-i deosebeasca si sa-i separe de restul ungurilor. Ei au refuzat însa tocmai aceasta posibilitate, drept care tendintele separationiste ale secuilor (în epocile premoderne) nu au caracter etnic, ci de stare.

Reformele lui Iosif al II-lea au înlesnit fenomenul de solidaritate între privilegiati, de vreme ce decretul de limba i-a adunat în tabara comuna pe vorbitorii de maghiara, indiferent de statutul lor social. Pare deci incontestabil: în geneza cugetului national maghiar decretul de limba al lui Iosif al II-lea a jucat un rol hotarâtor, dar în directie contrara intentiilor împaratului.

Drept urmare a celor prezentate mai sus, în viata publica din Secuimea post-iozefina întâlnim tot mai multe luari de pozitie care atesta solidaritatea secuilor cu natiunea maghiara moderna, aflata si ea în proces de formare: sprijinirea ideii de uniune, folosirea termenului de natiune în acceptiunea sa civica, si nu de stare privilegiata, ridicarea problemei limbii maghiare la rang de chestiune patriotica de prima importanta. Suntem martorii genezei, sau mai degraba a formularii unei identitati duble, care presupune si sensul dublu al termenului de natiune. Secuii, sub acceptiunea civica a termenului, se considera parte integranta a natiunii maghiare, continuând însa a face uz de expresia natiune secuiasca, în sens de stare privilegiata. Daca nu ar fi procedat astfel, ar fi renuntat de buna-voie la privilegiile lor, perimate si ciuntite, dar înca functionale pe anumite tarâmuri ale vietii publice, privilegii la a caror revigorare ei nu renuntasera înca. Sensul dublu al termenului de natiune l-a explicat clar si concis orientalistul Korösi Csoma Sándor, în raportul sau înaintat capitanului C. P. Kennedy (ofiter al armatei britanice stationare în India), aratând ca este „fiu al semintiei secuilor” care „face parte din natiunea maghiara”.

În viata publica a zilelor noastre sensul acestor concepte începe sa capete din nou o tenta ambigua, accentuata uneori de anacronisme flagrante. Starile feudale etichetate drept natiuni nu mai exista de mult, drept care nu putem sti la ce se gândeste politicianul care vorbeste (la timpul prezent) despre natiunea secuiasca. Nemaivorbind despre faptul ca natiunea secuiasca însasi a renuntat la statutul ei de stare („natiune”) privilegiata la adunarea de la Lutita din octombrie 1848, decretând ca „toti cetatenii Tinutului Secuiesc sunt egali în drepturi si îndatoriri.” Este mai întelept, deci, sa vorbim despre Secuime, Comunitate Secuiasca, ocolind pe cât se poate termenul de natiune.

(va urma)

Cititi si: ARTICOLE