Lucian Boia: Istorie şi mit în conştiinţa românească

UN PARADOX ISTORIOGRAFIC: ARIA DE FORMARE A POPORULUI ROMÂN

Insistenta deosebita asupra "formarii poporului" particularizeaza istoriografia si constiinta istorica româneasca. Chestiunea este însa dublata si amplificata prin întrebarea privitoare la spatiul formarii poporului român si limbii române. Aici se înscrie faimoasa chestiune a continuitatii care, atasata "etnogenezei", a contribuit la crearea unei adevarate "obsesii nationale", întretinuta prin jocul ideologic si politic. Problema continuitatii nu este de altfel decît manifestarea extrema a unei nelamuriri mai generale privind inserarea geografica a începuturilor poporului român. Ne aflam, din nou, în fata unei situatii particulare în istoriografia europeana.

Potrivit multiplelor teze divergente românesti si straine, românii s-ar fi format sau pe teritoriul corespunzator României moderne, sau într-o zona limitata a acestui spatiu, chiar foarte limitata în unele variante, sau într-o regiune depasind cu mult extinderea actuala a poporului român, pîna la cuprinderea unei bune parti din Europa centrala si sud-estica, sau, în sfîrsit, undeva la sud de Dunare, cu totul în afara tarii unde traiesc astazi!

Trei factori principali stau la originea acestei situatii cu totul paradoxale. Mai întîi, o anumita neconcordanta între procesul efectiv al expansiunii romane si al romanizarii si actuala configuratie etnica Europei sud-estice. Jumatatea nordica a Peninsulei Balcanice a fost parte din Imperiu timp de vreo opt secole, interval care a dus la  instalarea si consolidarea unei puternice vieti romane. La nord de  Dunare, pe actualul teritoriu al României, romanii au cucerit efectiv doar jumatate din Dacia. Provincia Dacia a facut parte  din Imperiu doar 165 de ani, ceea ce poate ridica întrebari la amploarea romanizarii. Pe de alta parte, jumatatea ne anexata a Daciei nu a avut în mod logic cum sa fie romanizata Rezultatul se dovedeste însa invers punctului de plecare: România, urmasa Romei în aceasta parte a Europei, se afla la nord de Dunare si nu la sud!

în al doilea rînd, ipotezele cele mai diverse au teren liber de manifestare data fiind saracia izvoarelor privitoare la spatiul nord-dunarean de-a lungul mileniului care separa retragerea stapînirii romanela anul 271 de întemeierea statelor românesti în secolul al XIV-lea si mai ales lipsa completa a izvoarelor scrise interne. Cu privire la anumite aspecte istorice, arheologia s-a dovedit capabila de a suplini aceasta lacuna. stim astazi ca teritoriul Daciei a continuat sa fie dens populat; putem reconstitui modul de viata al celor care au trait aici. Din pacate, materialul arheologic nu vorbeste; el nu ne poate spune ce limba vorbeau fauritorii obiectelor respective într-un anume secol si într-un anume colt al României de astazi.

Si, în sfîrsit, în al treilea rînd, dar deloc ultimul ca importanta,a intervenit în joc, cu o mare complicatie de variante, factorul ideologic si politic. Negarea continuitatii românesti si aducerea românilor de la sud de Dunare a corespuns evident obiectivelor austro-ungare în secolele al XVlIl-lea si al XlX-lea, continuînd sa fie un punct de dogma în istoriografia maghiara de astazi, cu scopul de a asigura maghiarilor primatul cronologic în Transilvania.
Se întîlnesc însa, paradoxal, argumente comune la imigrationisti si la nationalistii români. Aceleasi premise istorice pot justifica o teorie sau opusul ei! Invocata de latinisti, obsedati de nobletea si puritatea sîngelui românesc, exterminarea dacilor a servit în egala masura teza imigrationista; ce argument mai bun decît golirea Daciei de populatia ei autohtona? si, invers, neromanizarea dacilor, sustinuta de extrema nationalista a dacismului pur, nu face decît sa ofere argumente, în masura în care toti lingvistii seriosi considera româna ca limba romanica, ipotezei expansiunii românilor si limbii române din afara spatiului actual al României.

In versiunea scolii Ardelene, preluata de ansamblul istoriografie românesti spre mijlocul secolului al XlX-lea, spatiul românesc e reprezentat atît de Dacia, cît si de teritoriul sud-dunarean. Românii apar ca urmasi ai romanilor în aceasta parte a Europei,iar stirile despre teritoriul de la nord de Dunare sînt sumare, istoria secolelor care urmeaza retragerii aureliene se petrece mai mult in  actuala Bulgarie decît în România de astazi. (...).

Primul tarat bulgar a fost, asadar, bulgaro-român, iar cel de-al doilea româno-bulgar; Imperiul româno-bulgar, întemeiat de vlahii sud-dunareni Petru si Asan, si înaltat la apogeu de Ionita, avea sa re prezinte, pîna în faza istoriografiei comuniste, un capitol important de istorie româneasca. Kogalniceanu prelungeste regatul vlahilor transdanubieni pîna la anul 1394, cînd a fost distrus de turci (este vorba, fireste, despre taratele bulgare); el afirma de asemenea ca românii din Balcani au dat mai multi împarati Romei si Bizantului. Laurian se refera de asemenea la regatul bulgaro-român (primul tarat), apoi la imperiul românilor si al bulgarilor (al doilea tarat, pîna la sfîrsitul secolului al XlV-lea).

Sa remarcam ca deplasarea principalei scene a istoriei românesti de la nord de Dunare la sudul fluviului, si pentru mai multe secole, putea sugera un scenariu apropiat de cel sustinut de imigrationisti, chiar daca istoricii români se manifestau ca partizani ai continuitatii. Romanitatea sud-dunareana era pur si simplu mai activa, mai "vizibila" decît romanitatea din fosta Dacie.

Fata de aceasta generoasa expansiune a spatiului românesc Hasdeu procedeaza, în Istoria critica a românilor, la o limitare severa. Lipsa elementelor germanice în limba româna îl dermina sa îi retraga pe daco-romani din zonele nord dunarene si sud-dunarene, unde este atestata prezenta migratorilor germanici. Spatiul de formare  a limbii si poporului român devine chiar mai îngust decat frontierele  Daciei romane. "Mapa etnografica" a României secolul al IlI-lea pîna în secolul al Vl-lea se întinde, dupa Hasdeu, de la Severin pîna-n Hateg, de la muntii Temesianei  pîna-n Olt, departe de goti si de gepizi". Asadar, "nationalitatea româna s-a nascut si s-a dezvoltat în Oltenia pîna-n valea Hategului". Din Oltenia, românii aveau sa se reverse spre Ardeal, Muntenia si Moldova, într-un proces de lunga durata, început în secolul al Vl-lea si prelungit pîna în veacul al XlV-lea. Hasdeu insista asupra "fortei de expansiune a oltenilor". Pentru el, Oltenia a fost si ramîne nucleul nationalitatii române. Cu siguranta ca nationalistul Hasdeu a fost impresionat de "curatenia etnica" a Olteniei, provincia cu cea mai mica pondere a elementului strain dintre toate tinuturile românesti.

Alt gen de limitare teritoriala întîlnim la Xenopol. Scopul sau este de a demonta punct cu punct argumentatia lui Roesler, care îsi publicase, în 1871, Studiile românesti. în sprijinul tezei originii sud-dunarene a românilor, Roesler invoca apropierea dintre daco-româna si macedo-româna, doua dialecte ale aceleiasi limbi, aflate astazi la mare distanta una de cealalta, precum si influenta sud-slava în limba româna. Replica lui Xenopol a aparut în 1884, sub titlul Teoria lui Roesler. Studii asupra staruintei românilor în Dacia Traiana (si în franceza, în 1885: Une enigme historique. Les Roumains au Moyen Age). Tactica sa urmareste doua obiective : mai întîi separarea neta, de la bun început, a românilor nord-dunareni si macedo românilor, si în al doilea rînd explicarea influentei sud-slave altminteri decît prin sejurul românilor la sud de fluviu. Potrivit lui Xenopol, Moesia ar fi fost slab romanizata în Antichitate; românii nu au avut deci cum sa se formeze aici. Elementul romanic se afla nu în Moesia, ci mai la sud, în Muntii Balcani.
Nici o legatura directa, asadar, între cele doua trunchiuri romanice ale Rasaritului: "Daco-românii si macedo-românii sînt doua popoare deosebite prin obîrsia lor, care datoresc asemanarea lor covîrsitoare împrejurarii ca se trag din amestecul acelorasi elemente." Pentru a-i distanta si mai sensibil pe români de sfera balcanica, Xenopol îi îndeparteaza si de Dunare, împingîndu-ispre munti. în epoca migratiilor, românii s-ar fi retras în "cetatea" Carpatilor, în zona Transilvaniei; iata ceea ce explica unitatea remarcabila a limbii române, ca si existenta unor cuvinte de origine maghiara în graiul tuturor românilor, precum si "descalecatul" lui Negru Voda în Ţara Româneasca si al lui Dragos-Bogdan în Moldova. Dupa ultimul val migrator, cel al tatarilor, românii (dîndu-si seama ca migratiile s-au terminat ?) au coborît spre deal si cîmpie, întemeind cele doua principate. Formarea poporului român si continuitatea româneasca sînt limitate deci Ia Transilvania, desfasurîndu-se la adapostul arcului carpatic.

în ce priveste lamurirea influentei sud-slave - celalalt punct esential al demonstratiei lui Xenopol --, si aici asistam la o întoarcere completa a argumentelor lui Roesler. O data ce evolutia românilor la sudul Dunarii nu este de acceptat pentru el, - ramîne solutia inversa: expansiunea slavilor din sud la nord de fluviu. Xenopol considera ca primul tarat bulgar s-ar fi extins asupra întregului teritoriu românesc de astazi. Timp de cîteva secole, "România" a facut parte din Bulgaria. Iata explicat ritul slav în biserica româna si, în genere, influenta politica si culturala a slavonismului.

Cu ce ochi ar privi astazi un nationalist român limitarea continuitatii românesti la Transilvania si supunerea primilor români taratului bulgar? si totusi, Xenopol a procedat asa din pur nationalism, în intentia de a narui pîna la temelie esafodajul construit de Roesler. Caile nationalismului sînt diverse si uneori neasteptate....

Hasdeu marginise "leaganul" poporului român la Oltenia. Xenopol îsi exprimase preferinta pentru alta dintre provincile românesti: Transilvania.

Onciul depaseste aceste limitari. într-un text conceput ca o recenzie a cartii lui Xenopol, dar devenit o lucrare de sine statatoare, una dintre monografiile fundamentale asupra chestiunii ("Teoria lui Roesler. Studii asupra staruintei românilor în Dacia Traiana de A. D. Xenopol. Dare de seama critica", în Convorbiri literare, 1885), el opta pentru spatiul întreg al Daciei romane: Oltenia, Banatul si partea apuseana a Transilvaniei. Dar aria formarii poporului român se extindea, potrivit lui Onciul, si dincolo de Dunare. Moesia, superficial romanizata potrivit tezei lui Xenopol, devenea la Onciul un puternic focar de romanitate. Dunarea disparea ca granita. "România" originara cuprindea cam jumatate din teritoriul actual al României, dar în plus o parte însemnata din Bulgaria si Serbia de astazi....

Am vazut ca încadrarea romanitatii sud-dunarene în istoria româneasca avea deja o traditie în istoriografia nationala. Onciul se refera însa nu numai la un teritoriu comun al românilor si vlahilor balcanici, ci, într-un sens partial apropiat de al imigrationistilor, la alimentarea romanitatii nord-dunarene cu valuri romanice din sud. Teoria sa, numita admigrare, prezinta o solutie de sinteza sau de compromis între teza stricta a continuitatii si teza nu mai putin stricta a imigratiei. Din punctul de vedere al lui Onciul, poporul român s-a format atît prin continuitatea elementului daco-roman din provincia Dacia, cît si prin aportul considerabil de populatie romanizata de la sudul fluviului. în primele secole al Evului Mediu, elementul roman din Peninsula Balcanica era chiar mai puternic "decît putea sa fie în Dacia Traiana pe timpul na valirilor. Acest element roman al tarilor balcanice - afirma Onciul - este fara îndoiala identic cu cel român, si astfel istoria noastra se petrece la început mai ales în Peninsula Balcanica, de unde ea si purcede mai întîi prin cucerirea romana a tarilor traco-ilirice si romanizarea acestora. Ar fi foarte gresit a renunta la aceasta istorie si a ne margini trecutul numai la Dacia Traiana, unde se pare ca îl vom cauta pentru acel timp în zadar, spre a-l cunoaste si întelege."

Din secolul al VII-lea  timp de cîteva veacuri, în urma in vaziei slave la sud de Dunare rezervorul romanic al Balcanilor a alimentat considerabil spatiul nord-dunarean a carui romanitate, desi supravietuise, fusese totusi diminuata prin multiplele invazii barbare. Ca si Xenopol, Onciul argumenteaza apartenenta teritoriilor din stînga Dunarii la taratul bulgar, ceea ce ar fi facilitat procesul "admigrarii". El considera chiar - spre deosebire de Xenopol - ca si al doilea tarat - Imperiul româno-bulgar s-ar fi întins pîna la Carpati, fapt care ar explica, în si mai mare masura, ponderea elementului românesc în aceasta constructie politica. Aici s-ar afla si originile Ţarii Românesti, Muntenia desprinzîndu-se la un moment dat de statul Asanestilor. Populatia româneasca s-ar fi extins la rasarit de Olt si de Carpati - în Muntenia si Moldova - abia începînd din a doua jumatate a secolului al Xl-lea (în urma abandonarii acestor tinuturi de catre pecenegi). Românii apareau astfel în acelasi timp ca autohtoni (în Dacia romana), imigranti (de la sud de Dunare) si cuceritori (în Principate).

Remarcam doar ca teza admigratiei reusea o îmbinare abila între continuitate si imigrationism, propunînd raspunsuri plauzibile la toate întrebarile incomode ale imigrationistilor. O data ce elementul românesc s-a format si la sud de Dunare, toata argumentatia imigrationista nu mai putea fi folosita împotriva continuitatii nord-dunarene! (...).

Pe aceeasi linie de sinteza între continuitate si imigratie s-au situat si cei mai de seama lingvisti români. în ansamblu, se poate constata o mai mare disponibilitate a lingvistilor decît a istoricilor în ce priveste luarea în considerare a romanitatii sud-dunarene ca element fondator.

Cel mai departe avea sa mearga Alexandru Philippide (1859-1933) care, în lucrarea sa Originea românilor (1923-1927), a sustinut stingerea completa (sau aproape completa) a romanitatii nord-dunarene dupa retragerea aureliana si recolonizarea teritoriului actual al României cu populatie romanica venita de la sud de Dunare începînd din secolul al Vll-lea (si
pîna în secolul al XI-lea).

Deosebindu-se doar partial de Roesler si de Philippide, Ovid Densusianu (1873-1938) a luat în considerare, în Histoire de la langue roumaine (1902), lucrare care s-a bucuratde o larga audienta în lingvistica romanica, supravietuirea unui oarecare element roman la nordul Dunarii, mai ales în sud-vestul României de astazi; totusi, si din punctul lui de vedere, elementul balcanic a fost mai important decît cel autohton, avîndu-si însa obîrsia nu în Moesia, cum se considera îndeosebi, ci mai la vest, în lliria. în sfîrsit, Sextil Puscariu (1877-1948) a propus o sinteza lingvistica implicînd în egala masura teritoriul Daciei Traiane si provinciile traco-ilirice ale Peninsulei Balcanice...

Pe linia Onciul-Puscariu merge si G. 1. Bratianu în Une enigme et un miracle historique: le peuple roumain (1937, editie româneasca 1940), lucrare în care polemizeaza cu imigrationistii, acceptînd totusi originea partial sud-dunareana a limbii române si a poporului
român, dupa cum concede teoriei imigrationiste si faptul ca "regiunea de la est de Carpati, Moldova si Basarabia, a fost desigur ultima etapa a expansiunii române în Evul Mediu". Romanizarea relativ tîrzie a spatiului moldovenesc (în secolul  precedînd constituirea principatelor) nu însemna însa, potrivit lui Bratianu, un argument în favoarea prioritatilor slave, deoarece slavilor, mentionati de Iordanes si Procopiu, le luasera locul între timp diverse popoare de stepa, precum pecenegii si cumanii. Daca Moldova n-a fost la origine româneasca, ea n-a fost, asadar, nici slava!

Ideea dublei origini, nord- si sud-dunareana, este exprimata clar si de P. P. Panaitescu, în manualul sau de istorie a românilor: "[...] din existenta elementului albanez în limba româna si din asemanarea dialectelor daco-român si macedo-român rezulta ca locul de formare al neamului românesc este valea Dunarii de jos pe ambele maluri ale acestui fluviu, Dacia Traiana, precum si cele doua Moesii (Bulgaria si Serbia)."

O constatare se impune, poate neasteptata pentru cititorul român de astazi, supus timp de decenii, în era comunismului nationalist, unei violente campanii antiroesleriene: este faptul alegerii, de multi specialisti români, istorici si lingvisti, a unei solutii de compromis între continuitate si imigrationism (cu multiple nuante în ce priveste intinderea teritoriilor nord, sau sud dunarene pe care s-a format limba româna si poporul român...

Sursa