Legăturile de înrudire româno-albaneze

Zona de formare a poporului roman/valah

În opinia unor savanţi, albanezii, românii si aromânii sunt recunoscuţi ca adevãraţi autohtoni ai ţinuturilor sud-nord-dunãrene, fiind descendenţi şi continuatori ai traco-ilirilor 1. Rãsãrit din substratul traco-iliric, poporul albanez apare abia in sec. al Il-lea, pentru ca apoi sã disparã pentru multe veacuri din zarea istoriei (ca atestare documentarã – n.n.).

Intr`adevãr,îin acest secol se face pentru întâia datã, menţiune despre o populaţiune de pe actualul teritoriu naţional albanez cu numele Albanoi, având ca centru oraşul Albanopolis. Dupã aceastã scurtã pomenire, urmeazã o tãcere pânã în sec. al XI-lea, când se aminteşte despre o
rãscoalã din Albania, in care au luat parte si Albanezii. Din aceastã întreruptã amintire ce se face la un interval atât de mare, reiese cã începuturile istorice ale poporului albanez se aseamãnã cu acele ale poporului român 2.

Din timpuri strãvechi şi pânã în vremea noastrã, zona sud-dunareanã, balcanicã, mai precis cea cuprinsã între mãrile Neagrã, Adriaticã şi Egee, foarte prielnicã vieţuirii omeneşti, a fost viu disputatã de numeroase seminţii. În zorii istoriei antice, aici s-au dezvoltat douã neamuri înrudite, dar totuşi distincte: tracii si ilirii 3., strãmoşii românilor şi albanezilor de azi.

Dupã Nicolae Iorga, temelia acestor douã popoare, român şi albanez, sunt seminţiile iliro-traco-dacice, care au populat întreaga Peninsulã Balcanicã, trecând sub numele de Geţi şi Daci, Dunãrea şi lãţindu-se apoi, peste întregul platou al Ardealului 4. Scriind despre înrudirea limbii române cu cea albanezã, redactorul unei reviste albano-române din Bucureşti, semna sub pseudonimul Boirevista, urmãtoarele: Faţã de niciunul din elementele care constituie limba noastrã de azi, nu ne poate cuprinde însã atâta duioşie faţã de cel ce ne e comun cu albanezii, cãci vechimea lui întrece douãzeci de veacuri 5.

Albaneza şi româna se caracterizeazã, în interiorul uniunii lingvistice balcanice, printr-o strânsã înrudire. Aceastã înrudire se intrevede, cum se ştie, în întregul sistem al celor douã limbi, în alcãtuirea foneticã, în structura morfologicã, în construcţia sintacticã, în frazeologie, în formarea cuvintelor şi în vocabular 6. Relatând despre geneza elementelor pe care româna le are in comun cu albaneza, despre evoluţiile independente în fiecare dintre cele douã limbi, precum şi despre mostenirile independente din substratul traco-dac (în românã) sau traco-ilir (in albanezã), prof. univ. dr. Grigore Brâncuş subliniazã faptul cã româna şi albaneza sunt inrudite prin substrat, sub înrâurirea cãruia au apãrut inovaţii comune 7.

Relaţiile româno-albaneze, respectiv traco-ilire, se dovedesc a fi foarte vechi, drept pentru care existã o serie de similitudini, paralele şi concordanţe în viaţa spiritualã şi culturalã a celor douã popoare.
Studiind aceste raporturi, distinsul lingvist albanez, Eqrem Cabej, avea sã afirme: Apropierea este atât de mare, încât lingvistul dese ori are impresia ca are în faţa lui o singurã materie de limbã, reprezentatã sub douã forme diferite 8.

Acelaşi învãţat aprecia: din caracterul acestei afinitãţi se poate afirma cu destulã siguranţã cã în istoria lor, poporul albanez şi poporul român au fost în vecinãtate unul cu altul, pe alocuri poate au trãit în simbioza 9. Pentru filologul italian Giuliano Bonfante, albanezii şi românii erau într-o vreme unul şi acelaşi popor, care a primit acelaşi val de latinitate, cam târziu, prin veacurile II-III ale e.n. 10.

Ideea strãvechii legãturi de înrudire etnicã şi lingvisticã dintre români şi albanezi, dateazã încã din sec. al XVIII-lea.

Pionierul cercetãrilor istorice şi lingvistice sud-est europene, Johann Erih Thunmann, era convins cã existã o înrudire între românã şi albanezã bazatã pe o vecinãtate apropiatã: Albanezii sunt descendentii vechilor iliri, la fel ca şi vecinii lor vlahi, de care mã voi ocupa ulterior, sunt fii ai tracilor. De remarcat cã Thunmann socotea necesar sã explice orientarea cercetãrilor sale: Nouã, celor din pãrţile apusene ale acestui continent, nici unul dintre popoarele Europei nu ne este mai putin cunoscut în privinţa originii, istoriei şi limbii sale, ca albanezii şi vlahii. şi cum nu este vorba de popoare de rând; este vorba despre popoare de seamã, pe care orice istoric ar trebui sã vrea sã le cunoascã, a cãror istorie ar putea sã umple o lacunã din istoria mai veche şi mai nouã a Europei. Dar ele nu mai joacã astãzi un rol important, ele sunt popoare lipsite de libertate, de drepturi si de noroc, iar istoricul este adesea tot atât de nedrept ca orice om: el îl dispreţuieşte pe cel fãrã noroc .

Din cercetãrile ulterioare, lingviştii noştri au constatat cã într-adevãr, preferinţele comparative s-au îndreptat cu precãdere spre limba albanezã, a cãrei înrudire originarã cu substratul românesc, este unanim recunoscutã. Misterioasa noastrã înrudire cu albanezii este realitatea apropierii sufleteşti între cele douã popoare: o anumitã cãldurã în raporturile reciproce, toate aceste izvorâte dintr-o comunitate de civilizaţie care are începuturile în strãfundul veacurilor. Cu ocazia unei cãlãtorii în Albania, în anul 1957, Alexandru Rosetti a fost surprins sã audã cã albanezii au acelaşi ritm al frazei.

Albaneza, dupã Rosetti, este o limbã centum, prin elementele ei care se explicã prin ilirã, şi o limbã satem, prin elementele care se explicã prin tracã.

Elementele pe care albaneza le are în comun cu româna se explicã – în afarã de câteva excepţii – prin tracã. În acest sens, Rosetti aduce drept dovadã o serie de elemente ale vocabularului comun al românei şi albanezei, corespondenţe fonetice între cele douã limbi, expresii in comun, argumentând toate acestea prin existenţa unui substrat comun în douã sau mai multe limbi balcanice. În Istoria limbii române, Rosetti susţine autohtonismul albanezilor în nordul teritoriului actual, în vecinãtate cu populaţia vlahã, acest lucru fiind exemplificat prin numeroasele analogii în materie de limbã, care nu s-au putut dezvolta decât printr-un contact intim al celor douã popoare.

În acest sens, Th. Capidan este de pãrere cã poporul albanez s-a format pe teritoriul national din nordul Albaniei, într-un tinut în care el putea veni în atingere cu populatiunile româneşti medievale din sudul Dunãrii.

Prin aceasta trebuie sa admitem existenþa unei simbioze albano-române.

N.A Constantinescu constata că acum o mie de ani masa româneascã timoceanã, înainte pânã în regiunea oraşelor Niş-Vranje, unde fãcea legãturã cu masa etnicã albanezã care se lãteşte pânã la Adriatica. Numai admitând aceastã legãturã, care s-a rupt în epoca modernã, ne putem explica şi raporturile culturale şi de limbã dintre poporul albanez şi cel roman.
Un punct de vedere interesant are şi Nicolae Caratanã: Aromâna cunoaşte mai putini termeni albanezi decât româna.
O dovadã în plus cã albanezii au trãit în mai strânsã legãturã cu românii decât cu aromânii, probabil în Kosova şi încã mai spre nord-vest.

Despre vecinãtatea dintre cele douã popoare vorbeşte şi cercetãtorul albanez Jovan Prespa. Când vine vorbă despre albanezii kosovari aflaţi în vecinătatea directă cu românii timoceni, în anii 1877-1878, sârbii au alungat din aceastã zonã peste 300 mii de etnici albanezi, numai cu hainele ce le purtau pe ei, rămânând acolo (pe Topliţa), numai vlahii. Iată unde se ascund urmele simbiozei albano-române, existente în substrat!

Aceeaşi pãrere despre înrudirea şi asemãnãrile româno-albaneze, este susţinutã şi de Alexandru Graur, conform căruia limba albanezã este, în afarã de greacã, singura limbã autohtonã care s-a pãstrat din antichitate în Balcani. Elementele comune ale albanezei numai cu romana, ca şi fapte de altã naturã, fac ca albaneza sã fie consideratã tot mai mult continuarea acelei limbi care constituie substratul limbii române, traca, dupã unii, chiar dacomoesiana.

———————–
1. Constantin Papanace, Geneza si evolutia constiintei nationale la macedo-romani, Bucuresti, 1995, p.33.
2.Theodor Capidan, Simbioza albano-romana si continuitatea romanilor in Dacia, in Revista Fundatiilor Regale, nr.5, Bucuresti, l943, p.244..
3. Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine si neamul romanesc in Evul Mediu, Editura Albatros, Bucuresti, 1998, p.263-264.
4.Boirevista, Inrudirea limbei romana cu cea albaneza, in Tribuna Albano-Romana, nr.1-2, Bucuresti, 1916, p.15.
5. Ibidem.
6. Eqrem Cabej, Introducere in istoria limbii albaneze, Editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, l997, p.1O.
7. Grigore Brancus, Cercetari asupra fondului traco-dac al limbii romane, Institutul roman de Tracologie, Bucuresti, 1995, p.8-9.
8. Luan Topciu, Sentimentul dorului la Asdren, Poradeci si Kuteli, Bucuresti, l999, p.ll.
9. Eqrem Cabej, Hyrje ne historine e gjuhes shqipe (Introducere in istoria limbii albaneze), Tirana, l97l, p.l7l.
1O. Giuliano Bonfante, Studii Romeni, Roma, 1973, p.68.

Cititi si: Primul Mileniu