Ortodoxia si Masoneria‎

Cu toate ca formal Bisericile Ortodoxe condamna ( afurisesc) Masoneria, lucrurile nu sunt deloc limpezi in privinta relatiilor dintre cele doua, nici pe plan mondial si cu atat mai putin pe "plaiurile mioritice".

S-a discutat mult pe tema legaturilor dintre Patriarhul Daniel (pe numele de mirean Dan Ilie Ciobotea) si Masonerie, tot asa de mult cum s-a discutat in trecut si despre faptul ca insusi Miron Cristea era Francmason, - nu voi insista asupra acestor lucruri, ci voi incerca sa aduc putina lumina privind trecutul, dar pornind de la cele prezente...

Lupta pentru ocuparea functiei de Patriarh ( toamna lui 2007) a starnit comentarii pasionale, luari de pozitie care mai de care mai fulminante, care atribuie masoneriei si serviciilor secrete o implicare in alegerea intaistatatorului ortodocsilor romani.

Cel mai vehement a fost liderul PIN Cozmin Gusa, care i-a cerut lui Eugen Ovidiu Chirovici, unul dintre sefii masoneriei de la noi, sa nu influenteze rezultatul alegerilor prin jocuri de culise.

Relatia dintre masonerie si Biserica este, cel putin in Romania, o poveste destul de ambigua si sinuoasa. Desi din 1934 i-a fost cerut Sfantului Sinod sa afuriseasca masoneria - dupa modelul grecesc, care o facuse cu un an inainte - abia in 1937 s-a luat o decizie publica.

In baza temeiului nr. 785/1937, in sedinta Sfantului Sinod din 11 martie 1937, a fost aprobat studiul Inalt Prea Sfintitului dr. Nicolae Balan al Ardealului, prin care francmasoneria era condamnata. S-a hotarat ca „Biserica le va refuza la moarte slujba inmormantarii, in caz ca pana atunci nu se caiesc. De asemenea, le va refuza prezenta ca membri in corporatiile bisericesti”.

O decizie de imagine, cum s-ar spune in limbajul actual, pentru ca din 1937 si pana in prezent nu a existat vreun caz in care unui mason sa i se interzica slujba de inmormantare! O rezolvare tipic romaneasca, pentru ca Patriarhul Miron Cristea, sub care s-a dat aceasta hotarare, era si el un initiat inca din tinerete.

Dar in 1937, cand Ion Pangal, seful masoneriei, ii citea solemn Patriarhului Miron Cristea decizia de autodesfiintare a francmasoneriei, multi se prapadeau de ras: fata in fata, condamnand „Oculta”, stateau doi frati!

Miron Cristea nu este singurul caz de ierarh sau cleric care a apartinut de-a lungul timpului masoneriei: episcopul Melchisedec Stefanescu, Filaret Scriban, Dionisie Lupu, Atanasie Stoianescu, ca sa mentionam doar pe unii. Ba chiar Mitropolitul Irineu Mihalcescu, autor al unor rasunatoare studii antimasonice, a fost in tinerete mason.

Ca si astazi, in perioada interbelica, masoneria ocupa spatii importante in media, iar povestile care circulau erau cel putin tulburatoare. Ca „marele public” nu intelegea nimic din asta sta marturie si un fapt petrecut la „rebeliunea legionara” din ianuarie 1941. Niste gura casca pusi sa strige „Horia Sima, Furher, Duce!” si „Jos masonii!” scandau „Horia Sima fura si duce!”, respectiv „Jos nasoii!”.

Cu precautie sau nu se stie exact din ce motive, din 1937, Biserica Ortodoxa Romana nu a mai luat atitudine fata de masonerie: nici pro, nici contra. La fel au facut-o multe alte Biserici ortodoxe, cu exceptia Bisericii Ciprului care, in ianuarie 1993, a mai afurisit odata aceasta organizatie.

La noi, parerile sunt impartite, evident in functie de interese: unii considera decizia perimata si luata sub presiunea vremurilor, iar altii o considera valabila din moment ce nu a fost abrogata. Oricum nu mai reprezinta astazi nicio ciudatenie ca unele personalitati se declara public masoni, dar participa la slujbele bisericii sunt crestini practicanti....

Daca ar fi sa dam doar un citat dintr-un articol al unor ultra-ortodocsi, am vedea ca insusi Patriarhul Ecumenic Bartolomeu este "vandut Satanei":

"Ce putem spune despre patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului care a pangarit cele sfinte, Trupul si Sangele  Mantuitorului, dandu-le lepadatilor de masoni din ordinul cavalerilor de Malta!

Ne intrebam: oare acest patriarh nu se situeaza singur inafara Ortodoxiei prin gestul apostat savarsit? Stiind hotararea (conform cu Sfintele Canoane) Sinodului Sfintei Biserici Ortodoxe Romane, prin care se caterisesc clericii ce savarsesc astfel de fapte, cum poate Sinodul BOR sa mai aiba comuniune cu acest patriarh apostat, care L-a vandut pe Hristos?  Nu sunt valabile Sfintele Canoane la fel in toata Ortodoxia? Oare cand vom spune STOP vanzarii lui Hristos? Nu este aceasta uraciunea pustiirii? "

Alt exemplu edificator:

”IPS Daniel, chemat să declare dacă este Mason:

Agitaţia din jurul alegerii noului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane continuă. Fundaţia Culturală Sarmisegetuza, condusă de Ionuţ Tene, aceeaşi care a cerut anchetarea morţii Părintelui Patriarh Teoctist, solicită Colegiului Electoral Bisericesc să nu accepte candidaţi membri ai Masoneriei. Intr-un comunicat de presă remis AMOS News, Ionuţ Tene afirmă că alegerile din 12 septembrie nu trebuie să se desfăşoare sub influenţa politicului, iar Inalţii Ierarhi, care vor candida la funcţia de Patriarh, să nu fie membrii ai Masoneriei, pentru ca “viitorul Patriarh să nu aibă alte obligaţii, decat cele ale slujirii Bisericii Ortodoxe Romane intru Adevăr”.

Urmare a speculaţiilor apărute in presă, Fundaţia cere Inalt Prea Sfinţiei Sale Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei să clarifice public, inainte de data alegerii noului Patriarh, suspiciunile care planează asupra sa cum că ar fi membru al Masoneriei. “Considerăm că Inalt Prea Sfinţia Sa Daniel ar trebuie să clarifice public această acuză inainte de alegerile din 12 septembrie a.c., pentru a nu exista nici o indoială asupra viitorului Patriarh, că ar avea legături cu o organizaţie, care nu face parte din Biserica Ortodoxă Romană”, se mai arată in comunicat. In finalul documentului de poziţie, Fundaţia apreciază că “Sfantul Sinod şi Colegiul Electoral Bisericesc au şansa istorică de a alege un Patriarh curat sufleteşte şi dedicat Bisericii Ortodoxe Romane, cea mai credibilă instituţie pentru toţi romanii”.( Ziua de Cluj)."

Pe de alta parte, sa ne aducem aminte si urmatoarele:

Amestecul de ritualuri ortodoxe şi masonice de la înmormântarea larg mediatizată a regretatului actor Florian Pittiş a dovedit încă o dată că în cadrele democratice ale secolului XXI Biserica şi Masoneria nu mai manifestă reticenţele reciproce de până mai ieri, ci sunt dispuse mai degrabă la co-existenţă „paşnică” şi con-lucrare „civilizată”.

Altminteri cum să-ţi explici faptul că în Adunarea Naţională Bisericească se află masoni notorii, ca d-nii Sorin Frunzăverde şi Constantin Bălăceanu-Stolnici, că Mitropolitul Moldovei, ales între timp Patriarh, îi mulţumeşte în scris, mai mult decât protocolar, liderului mason Eugen Ovidiu Chirovici pentru com-pătimirea cu Biserica Ortodoxă îndoliată, sau că un preot ortodox sfinţeşte în Templul Masonic din Bucureşti o troiţă cu simboluri heterodoxe? În aceste condiţii, condamnarea Masoneriei de către Sf. Sinod al B.O.R. din 11 martie 1937 (rămasă inerţial în vigoare până astăzi), pe baza amplului raport întocmit atunci de Mitropolitul Nicolae Bălan (1882-1955), devine simplă istorie (aş zice „retrogradă”, dar mă tem pleonasm). E limpede că Biserica tinde „să se înnoiască” (nu asta i se cere de 17 ani încoace?), iar Masoneria, la rândul ei, e limpede că s-a şi înnoit deja, căci în locul vechiului şi teribilului „secret masonic”, cândva principiul ei fundamental, o vedem declamându-şi transparenţa pe micile ecrane, iar redutabila ei unitate tradiţională a lăsat locul în ultimii ani mai multor „ascultări” divergente (în România sunt vreo 9!), mergându-se până la nuanţe... prepoziţionale (bunăoară, d-l Danacu e Marele Maestru al Marii Loje Naţionale a României, iar d-l Chirovici e Marele Maestru al Lojii Naţionale din România). Totul se configurează altfel în această epocă pe care unii o numesc „postmodernă”, iar alţii o consideră chiar „postcreştină”, şi nu e de mirare că „mentalităţile” rămân uneori în urma unor „evoluţii” atât de rapide şi de radicale.

Dar, oricât am încerca să ne eliberăm de „mentalitatea retrogradă”, şi oricâtă disponibilitate la toleranţă şi înţelegere reciprocă ar manifesta mai nou Biserica şi Masoneria (în vădită consonanţă cu imperativele ideologice ale momentului), există totuşi nişte limite ale bunului simţ care nu pot fi încălcate fără a cădea în ridicol. Să luăm un caz concret, care cred că merită o discuţie de principiu.

Referitor la relatia dintre Ortodoxia romana si Masonerie, sa aruncam o privire si in trecut:

“Brâncoveanu, primul mason român?” – iată titlul cel mai şocant al Evenimentului zilei de duminică 9 septembrie 2007. Autorul scurtului articol (d-l Florian Bichir) rezumă de fapt expunerea Marelui Maestru al Marii Loje Naţionale a României, d-l Viorel Danacu, dar, în afară de semnul de întrebare din titlu, nu formulează vreo rezervă critică – nici faţă de tupeul unei asemenea revendicări, nici faţă de evidentul ei anacronism. Am sperat că autorul articolului (care mi-e amic de pe vremea când era mai cumpănit) va reveni cumva, cu unele observaţii sau precizări de rigoare, dar a trecut timpul şi nu s-a întâmplat aşa... Să vedem mai îndeaproape despre ce este vorba.

Sâmbătă 8 septembrie (în calendarul bisericesc: praznicul Naşterii Maicii Domnului), Marea Lojă Naţională a României îi comemora la Bucureşti, în incinta Templului Istoric Masonic din str. Gramont 3 (sector 4), pe Florian Pittiş şi pe alţi “fraţi incorporaţi în eternitate”. Cu acest prilej, Marele Maestru Dr. Viorel Danacu (Dănacu?) aducea la cunoştinţa asistenţei pretinsul “rezultat” al unui “studiu” realizat recent de aşa-zisul Centru Regional de Studii Francmasonice Paris-Bucureşti (Caragiale e cu noi!) : primul mason român ar fi fost nimeni altul decât… voievodul martir Constantin Brâncoveanu, canonizat de B.O.R. în 1992!

Pe ce se bazează oare o aserţiune atât de îndrăzneaţă? Pe faptul că secretarul voievodului, inteligentul aventurier italian Antonio Maria del Chiaro, a fost de la un moment dat mason, înfiinţând o lojă la Galaţi, în 1734, şi apoi o alta la Iaşi, în colaborare cu domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat. De aici concluzia abruptă: „Deşi nu există documente clare, este greu de crezut că Antonio Maria Del Chiaro nu l-a iniţiat pe marele domnitor-martir Constantin Brâncoveanu în masonerie” (subl. mea), de vreme ce mai târziu “făcea exact acelaşi lucru cu domnitorul Moldovei, Constantin Mavrocordat”!

Dar lucrurile nu se opresc aici. Tupeul mistificator este împins până la următorul corolar propagandistic: “Putem spune, fără a exagera, că primul român identificat în istorie ca aparţinând masoneriei este dreptcredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă, lucru care demonstrează că masoneria română şi Biserica au fost nu doar puncte de sprijin, adevărate coloane ale acestui neam, ci şi în perfectă conlucrare. Constantin Brâncoveanu merită deci cinstit nu doar ca un martir al Bisericii dreptmăritoare, ci şi ca un frate trecut la Orientul Etern” (subl. mea)!

E de spus că Antonio Maria del Chiaro (autorul acelei bizare Storia delle moderne rivoluzioni della Valacchia, Veneţia, 1718), fire arivistă şi uneltitoare, înclinată să admire la Constantin Brâncoveanu mai degrabă abilitatea politică decât evlavia religioasă (sapeva pelar la gazzuola senza farla gridare, “ştia să tundă oaia fără s-o facă să behăie”), n-ar fi ezitat, desigur, să-şi atragă stăpânul în masonerie, dar totuşi cu această condiţie minimală: ca masoneria să fi existat pe vremea când el era tânăr secretar al voievodului valah. Or, cât de activ mason ar fi fost italianul mai târziu, fapt este că, după toate istoriile autorizate ale (Franc-)Masoneriei, primele structuri masonice moderne apar în Occident abia la 1717 (Anglia şi Franţa), în vreme ce voievodul român a fost martirizat de către turci la… 1714. Masonii români ar voi să ne convingă, aşadar, că Brâncoveanu, aux portes de l’Orient, ar fi fost iniţiat în masonerie mai înainte ca aceasta să se fi înfiinţat ca atare la Londra şi la Paris!

Astfel de încercări penibile de revendicare pro domo a unor mari personalităţi ale istoriei naţionale, cu intenţia de a ne face să credem că n-ar fi existat niciodată incompatibilitate între Masonerie şi “Biserica strămoşească”, reprezintă tot atâtea sfidări ale adevărului istoric şi ale bunului simţ elementar*. Ca să nu mai spun că, chiar dacă Brâncoveanu, om curios din fire, s-ar fi lăsat iniţiat în masoneria delle moderne rivoluzioni, moartea martirică pentru Christos, laolaltă cu toţi fiii lui, ar fi răscumpărat acest păcat de conjuncturală evaziune heterodoxă, ca şi altele mai mari sau mai mici, iar sfinţenia i-ar fi rămas la fel de indiscutabilă chiar şi din punctul de vedere al celei mai inflexibile ultraortodoxii.

“Dialogul” prezent între Biserică şi Masonerie (sincer sau nesincer, apreciat sau depreciat) n-are nimic de câştigat din lipsa de măsură, după cum nici lipsa de măsură nu se răscumpără prin dialog...

--------------------------------------

* Se cade precizat, pe de altă parte, că mulţi români de seamă (între care chiar unii ierarhi ai Bisericii, ca P. S. Leon Gheucă al Huşilor, contemporanul fanarioţilor), în faza timpurie a masoneriei (secolul XVIII – începutul secolului XIX), s-au lăsat târâţi în loje de un anumit anturaj aristocratic al vremii, fără să ştie bine despre ce era vorba. Abia înfiinţată, masoneria n-avea imaginea publică de mai târziu, nici nu apucase (până la Revoluţia franceză) să săvârşească manevre decisive, de mare anvergură. Multe personalităţi intrate în loje mai degrabă conjunctural şi formal, când au ajuns să-şi dea seama mai îndeaproape despre ce era vorba, au încetat să le mai frecventeze, înainte de a apuca să facă ceva compromiţător. Iar în secolul al XIX-lea, când numeroşi oameni de cultură (dar şi angajaţi politic) s-au înregimentat în diferite structuri masonice din ţară sau din străinătate, cei mai mulţi dintre ei au făcut-o, oricât ar părea de paradoxal astăzi, din considerente naţionaliste, căci la vremea aceea tactica masoneriei era aceea de a agita şi susţine tinerele naţionalisme, ca factori de dezagregare internă a imperiilor tradiţionale. De la paşoptişti la junimişti, mulţi au făcut pact cu masoneria în virtutea acestor temporare interese comune, păstrându-şi însă şi o anumită autonomie atitudinală (de pildă, antisemitismul lui Alecsandri, sau conservatorismul lui Maiorescu, contrastează vădit cu angajarea lor masonică). Cazurile sunt diverse şi complexe, greu de judecat cu o singură măsură. Şi anumite paradoxuri nu lipsesc nici mai târziu, în plin secol XX: cazul Octavian Goga sau cazul Irineu Mihălcescu (autorul Teologiei luptătoare). Ca să nu mai vorbim de cazul unui A. C. Cuza, cunoscutul campion al antisemitismului şi mare adversar al masoneriei între cele două războaie mondiale, dar care în tinereţea sa „junimistă” fusese şi el mason, la rând cu mai toată elita ieşeană a sfârşitului de secol XIX.

sursa : sursa; sursa

Cititi si: ARTICOLE