Despre Spiritul Românesc

Tot ce-o  mai ramas din Noi, Românii… o fost Limba, Colindele si Pastoritu’…Si-o fost destul! Tara se numeste Romania; Limba este cea Stramoseasca-Romaneasca; Noi ne chemam Români.

Chiar daca Imparatia s-o dus pe Apa Sambetei; Chiar daca ne-or potopit venitúrile; Chiar daca ne-or numit Vlahi; Chiar daca ne-au smuls limbile ‘ca vorbeam romaneste; Chiar daca ne-or bagat pe gat Pravoslavia; Chiar daca am ajuns, o vreme, straini pe fostele noastre pamanturi… astazi suntem Români!

Colindele nostre sunt dovada vie ca o Mana de Romani Batrani… totusi,.. o ramas prin Munti… sa cante spre NeUitare… Vremea Sfantului Soare:

“Sus la Cheia Raiului

Buna ceata mi-e adunata

Tot de sfinti de aceia sfinti

Si-mi citeau, prooroceau,

Si-mi citeau de Dumnezeu

Si pe Dumnezeu nu-l stiu.

- Iar Ion Sint-Ion

Din gura asa graia…

Voi cititi, proorociti,

Si-mi cititi de Dumnezeu

Si pe Dumnezeu nu-l Stiti,

Iar eu viu si bine-l stiu

Jos la Cheia Raiului

In Stilp de Cheatra mi-e-nCheiat.

- D-unde Sfintii c-auzea,

Ei saltara si zburara,

Sus mai sus se ridicara,

Cu norii s-amestecara,

Jos mai jos ca se lasa,

Pe stilp de cheatra cadea;

Cind acolo c-ajungea

Carti pe brate ca-si lua,

Si citea, proorocea,

De trei zile si trei nopti,

Stilp de Cheatra in Patru Creapa

Iata Dumnezeu ca Scapa.”

…………………………………………………………….

“O ceata de sfinti marunti

Lerului Doamne, Domn din ceriu,

Intreba de Dumnezeu

Intrebara, nu-l aflara,

Dar Ilie bine-l stie…

Si-mi graira si mi-l spuse…

Vedeti voi cea Stana de Peatra,

De departe sa-mi cadeti,

De-aproape sa va rugati,

Peatra in Patru s-o Faceti,

Dumnezeu de-acolo naste,

Dac-o naste-l veti cunoaste,

In aripioare sa-l luati,

Sus mai sus sa-l ridicati

Sus mai sus la lighion

Ca-acolo-i sfintu Ion…”

……………………………………………………………

” Ca Dumnezeu ca preainalt

Pe mine, Ion Sint-Ion m-o lasat

Sa Masur pamintu,

Pamintu cu umbletu

Si Ceru cu stinjenu…”

…………………………………………………………….

“Pe fetele muntilor

Sus in telia zorilor,

Nu e telia zorilor,

Ci-i de-o Dalba Manastire.

Mare-i mare pe picioare,

Pe Noua Stilpuri de ceara

Si pe-atitia de tamiie

Cu usciorii de faclie,

Da-i purcesa de demult,

Din afara-i muschiu prins,

Pe dinlontru-i zugravita,

Zugravita aurita…”

…………………………………………………………….

” Sa faca Manastire mare

Cu Noua Usi, cu Noua Altare,

Cu Noua Raze de sub Soare.”

……………………………………………………………

Vremea Sfantului Soare… si a lui DumneZau Nascut din Piatra ‘n Patru…

Intelegeti?.. Venitúrilor din Pustii de borfasi pravoslavnici ce sunteti!.. Intelegeti?

Intelegeti ca Roma… paraseste Dacia… cand Religia Imperiului este ‘a lui “Mithras Sol Invictus”?..

…………………………………………………………..

Voi… cioloveci nenorociti… care ne-ati pustiit spiritul timp de un mileniu… si inca o faceti!

Voi… cu tot cu ai vostri dintre noi - cei care nu vor sa lecturam Istoriile Daciei Traiane scrise de Români:

“Întoarcerea Românilor dela Creştinismul roman la cel bulgar a fost datorită unei apăsări exterioare, căci nu exista nici un motiv care să fi făcut pe Români a lepăda o formă de religie pe care o înţelegeau, şi a lua pe una pentru care nu aveau nici o înţelegere… Ce motiv ar fi putut împinge însă pe Români a înlătura forma poporană a religiei lor şi a adopta una din care nu înţelegeau nici o singură vorbă? Dinaintea puterii însă şi a autorităţii trebuia să se plece acel supus şi îndată ce câţiva preoţi bulgari vor fi găsit o vieaţă uşoară şi mănoasă între Români, numărul lor va fi crescut pe fiece zi: apostolii bulgari se vor fi adaus fără încetare, pentru a răspândi învăţătura lor între Români. Astfel în puţin timp, sprijinit pe braţul autorităţii seculare, pe care totdeauna clerul a ştiut să-l iee în ajutorul său, s’a lăţit şi întărit Creştinismul bulgăresc între Românii din Dacia Traiană”.

„Există o tradiţie la Români, care ne-a fost păstrată de Dimitrie Cantemir. Ea spune că: „înainte de sinodul dela Florenţa, Moldovenii, după exemplul celorlalte naţii cari îşi trăgeau limbile lor din graiul roman, întrebuinţau literile latine. Dar fiindcă în acel sinod mitropolitul Moldovei trecuse în partea Latinilor, urmaşul său Teoctist, diaconul lui Marcu Efesianul, de neam bulgar, pentru a desrădăcina cu atât mai mult din Moldova sămânţa catolicismului şi să ridice totdeauna tinerilor putinţa de a ceti sofismele Latinilor, a încredinţat pe Alexandru-cel-Bun că, nu numai să surgiunească din ţară pe oamenii de altă credinţă, ci să scoată şi literile latine din toate scrierile şi cărţile, şi să întoarcă în locul lor pe acele slavone”.

„Legenda este de o mare importanţă. Se vede din ea că poporul moldovenesc pe timpul lui Cantemir, punea în legătură o ceartă între biserica latină care fusese mai înainte la el, şi acea slavonă, cu schimbarea alfabetului latin în acel cirilic”.

„Păstrarea acestei tradiţii, în o altă formă şi pe o altă cale, ne va lumina însă şi mai mult asupra adevăratului ei înţeles. În o carte tipărită la Buda în limba bulgară în 1844 întitulată Tarstvenica, în care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportându-se la nişte manuscripte vechi spune:

„S’au însemnat în nişte cărţi vechi scrise de mână că după reposarea patriarhului bulgar, Sfântul Ioan carele a ridicat pe Asan la împărăţie, a chemat Asan dela Ohrida pe părintele Teofilact, a luminat şi a curăţit toată Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci în ea. După aceea a invitat pe împăratul Asan de a trecut în Valahia, să o cucerească şi să o cureţe de eresul roman, care pe atunci domnea în ea; şi Asan s’a dus şi a supus amândouă Valahiile sub stăpânirea sa, şi a silit pe Valahi, cari până atunci citeau în limba latină, să lese mărturisirea romană, şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară, şi a poruncit ca celui ce va citi în limba latină să i se taie limba, şi de atunci Valahii au început a citi bulgăreşte”.

„Paralela bulgară a legendei române este mai raţională. Ea spune anume că Asan ar fi scos limba latină din biserica română, pentru a îndepărta eresul roman şi a introdus limba bulgărească. Mai notăm şi că legenda bulgară urcă mai sus în timp înlocuirea Creştinismului latin la Români prin acel bulgar, punându-o pe timpul Asăneştilor”.

„Asemenea concordanţă deplină între două legende păstrate la popoarele române şi bulgare, cari ambele arată, că înainte de a fi limba bulgară în biserica română, era cea latină, dobândeşte o însemnătate mult mai mare decât s’ar cuveni a se da unor simple poveşti. Potriveala cea neaşteptată a două izvoare atât de deosebite, dar cari puteau fi atât de bine informate, deoarece se raportau la fapte petrecute între ambele popoare, dă acestor legende valoarea unor mărturii istorice, care nu pot fi trecute cu vederea. Putem deci privi ca un punct stabilit, acela că înainte de Creştinismul bulgar, fusese la Români unul de formă romană, cu limba latină ca limbă a predicării, încât se adevereşte şi astfel inferenţa trasă mai sus din cercetarea terminologiei bisericeşti. Mai departe ambele legende atribue schimbarea limbii liturghiei din latină în slavonă, unui act de autoritate: cea moldovenească lui Alexandru-cel-Bun, cea bulgărească lui Asan, împăratul Bulgarilor. Ambele legende conţin însă neexactităţi istorice. Astfel sinodul dela Florenţa s’a ţinut tocmai în 1437, când Alexandru-cel-Bun murise acum de patru ani; iar împăratul Asan care se răsculase contra Bizantinilor, numai de cuceriri nu avea timp la nordul Dunării. O singură dată trecu el peste Istru “în vecina Scitie”, nu însă cucerind, ci fugind bătut, înaintea împăratului Isaac Angelul. Apoi pe timpul lui Asan, 1185-1196, nici nu exista o Valahie la nordul Dunării, cu atât mai puţin două, ci numai o Scitie era cunoscută, încât se vede foarte lămurit caracterul legendar al ambelor arătări, adică tocmai îmbrăcarea unui adevăr în concepţii posterioare, contimporane cu naşterea acestor poveşti”.

„Desbrăcând îndoita legendă de partea cea adausă de neştiinţa poporului, rămâne ca miez al ei, faptul că înainte de Creştinismul bulgar era la Români Creştinismul roman, care tocmai fusese scos cu violenţă de către un împărat bulgar, ceea ce însă se petrecu mult înaintea lui Asan, pe timpul tocmai a regelui Bogor sau a urmaşului său Simion”

Alexandru D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană

sursa