Adevarul despre Rascoala din 1907

Recent ne-a parvenit un articol istoric nou, care îsi propune sa prezinte un eveniment important din istoria României: rascoala taranilor din anul 1907. Titlul articolului, aparut în limba engleza în revista “History today” este “Rascoala: the last peasants’ revolt”. Autorul articolului este istoricul german Markus Bauer, specialist de prestigiu în cercetarea istoriei Europei Rasaritene si în special a istoriei României. El îsi propune sa discute evolutia si urmarile “ultimei rascoale taranesti din Europa” (concluzie a domniei sale) si urmarile acestei “incredibile bai de sânge”.

Prezentarea este foarte rezumativa, chiar telegrafica, dar sintetica si concludenta, precum si însotita de un material ilustrativ bogat, menit sa ajute cititorului occidental din generatiile de astazi, sa ia cunostinta despre acest eveniment istoric si sa-l înteleaga în cadrul fenomenului istoric general. Lectura acestui articol – pe care îl putem considera eseu istoric si chiar studiu istoric în forma popularizata – ne-a determinat sa încercam o prezentare analitica a lui, precum si sa adaugam câteva observatii, menite sa completeze tabolul reconstituit de autor.

CAUZELE SI ORIGINEA RASCOALEI

Pentru a întelege rascoala taraneasca din anul 1907 trebuie sa ne referim în primul rând la cauzele ei. Dispute în acest sens au existat în istoriografia de tendinte diferite. Totusi trebuie sa subliniem ca toti istoricii au apreciat ca principala cauza reala a rascoalei situatia existenta în anul 1907 în societatea si economia româneasca, elementul de baza fiind saracia si mizeria taranului. Aici putem cita o strofa din poezia “Scrisoarea deschisa a unui melc” de A. Mirea (de fapt, pseudonimul comun al poetilor St. O. Iosif si Dimitrie Anghel): “Nu cautati aiurea, nici altora pricina/Ca nu e nici N. Iorga, nici G. Cosbuc de vina/Ci numai saracia, eterna saracie” (citez din memorie). Pentru a-si sustine punctul de vedere, influentat de punctele de vedere sustinute anterior de istoricul Philip Gabriel Eidelberg si de sociologul Daniel Chirot, specialisti occidentali în istoria României, ale caror studii în limba engleza au atras atentia în anii 70 ai secolului 20, cercetatorul Markus Bauer prezinta în mod rezumativ situatia României – si în special a taranimii române – în ultimele decenii ale secolului al 19-lea si la începutul secolului al 20-lea. El mentioneza caracterul economiei românesti în perioada respectiva: o economie eminamente agrara, care a suferit ca urmare a intrarii grâului american în competitia exportului, precum si a politicii economice protectioniste a Austro-Ungariei asupra carnii produsa în Ungaria. Pe de alta parte, situatia socio-economica interna a României era problematica.

Mai mult de jumatate din terenurile agricole erau în posesiunea marilor mosieri, care preferau sa nu si le administreze singuri, ci sa îsi petreaca timpul la orase, preferând alte ocupatii. Proprietarii de mosii preferau sa-si arendeze mosiile. Pe aceasta cale a aparut categoria arendasilor, multi dintre ei evrei (în Moldova), greci si bulgari (în Valahia), dar si români. Autorul vorbeste si despre concurenta între arendasi, aratând cazul concurentei între renumitii Mochi Fischer si Berman Juster în privinta arendarii mosiei printului Mihalache Dimitrie Sturdza, la Flamânzi. Interesant faptul ca autorul subliniaza ca acesti arendasi erau evrei imigrati din Bucovina austriaca si vorbeste despre “trusturi de arendasi”. Termenul ne pare problematic si a fost respins de o parte a istoriografiei. O polemica asupra lui s-a dezvoltat înca în perioada imediat urmatoare rascoalei, între Nicolae Iorga si Moses Schwarzfeld, ultimul vorbind despre “trusturi Fischeresti” în mod ironic. De fapt nu este vorba despre trusturi oficiale, ci despre aliante familiale. Acesti arendasi erau oameni ambitiosi, dornici atât de câstig, cât si de prestigiu si putere, concurenta fiind tocmai între doua familii evreiesti, cel putin în acest caz. Ei nu erau nici solidari, nici sustinatori ai vietii obstesti evreiesti. Cazul lui Mochi Fischer, care nu s-a dovedit darnic fata de emigrantii evrei saraci plecati pe jos la 1900 (“fussgeyers”) este elocvent în acest sens.

Alt aspect al vietii agrare în România la începutul secolului al 20-lea, subliniat de autor este cel al proprietatii taranesti si al gospodariilor taranesti. Circa 80 la suta din populatia României se întretinea din gospodarii agricole. Dar mai mult de 60 la suta dintre tarani detineau suprafete de teren agricol mai mici de 5 hectare si mai putin de 5 vite, în timp ce pentru întretinerea unei familii erau necesare între 5 si 10 hectare de pamânt arabil. De aceea, acesti tarani erau nevoiti sa ia în arenda câteva hectare de pamânt din mosia locala, prin întelegere cu arendasul mosiei. Plata era facuta în munca pe mosia respectiva, în felul traditional al rentei în munca. Înlocuirea acestei plati cu o plata în bani a fost acceptata de reforma agrara din anul 1864, dar nu a fost pusa în aplicare întotdeauna. Cei care i se opuneau erau atât proprietarii de pamânturi, cât si arendasii, în asociere cu primarii locali: pe aceasta cale ei realizau un câstig mai mare decât ar fi realizat pe piata libera. Este sistemul “învoielilor agricole”. Promisiunea arendasului Mochi Fischer de a reduce o parte din renta în munca pe care trebuiau s-o plateasca taranii din satul Flamânzi (din apropiere de Botosani) dupa ce reusise sa obtina arenda acestei mosii înlaturându-l pe concurentul Berman Iuster, nu a fost pusa în aplicare de el. Aceasta a fost una din cauzele izbucnirii rascoalei, cataliza acestei rabufniri. Cu alte cuvinte, putem adauga – folosind un termen existent în presa timpului si preluat de istoriografia din prima jumatate a asecolului al 20-lea – ca principala cauza a rascoalei rezida în asa-numita “chestiune taraneasca”, principala “chestiune” existenta pe esichierul politic si social românesc în ultimele decenii ale secolului al 19-lea si în primele decenii ale secolului al 20-lea.

PARTIDELE POLITICE SI CAILE DE SOLUTIONARE A PROBLEMEI AGRARE

La începutul secolului ai 20-lea, principalele partide politice erau cel conservator si cel national-liberal. Ultimul era divizat între liberalii moldoveni si liberalii munteni. Desi cele doua principate erau unite politic din anul 1859 si administrativ din anul 1862, iar România îsi proclamase independenta în anul 1877 si devenise regat în anul 1881, interesele continuau sa fie diferite între proprietarii de pamânturi din cele doua foste principate, devenite regiuni ale aceleiasi tari. Istoricul Markus Bauer nu se refera la acest aspect, dar el nu poate fi trecut cu vederea, datorita diferentelor de dezvoltare si de situatie. Moldova era mai saraca decât Valahia, iar rolul micilor proprietari agricoli era diferit de la o regiune la alta, ceea ce determina diferente de interese.În Moldova existau mosii mari, adevarate latifundii, iar majoritatea arendasilor erau evrei. În Valahia aproape ca nu existau arendasi evrei, ci greci si bulgari, si exista si sistemul micii proprietati agrare. Sistemul “învoielilor agricole” nu era atât de raspândit ca în Moldova, economia locala era mai dezvoltata si aparuse chiar si o clasa de tarani îmbogatiti. Autorul se refera la punctele de vedere diferite ale partidului national-liberal si ale partdului conservator.

Partidul National-Liberal sustinea ca sistemul arendarilor de catre arendasi “profesionisti” si cel al “învoielilor agricole” trebuia abolit si înlocuit cu o retea de banci rurale si cooperative satesti care sa acorde credite taranilor pentru a putea lua în posesiune portiuni din mosiile existente, ceea ce ar fi transformat sistemul latifundiar si l-ar fi facut sa cada în desuetudine. Aceasta idee era în cadrul programului economic al aceluiasi partid, care sustinea teza industrializarii, afirmând ca România trebuie sa puna accentul pe dezvoltarea industriala si urbana. În anul 1906, România era a patra mare producatoare de petrol din lume, ceea ce îi prevedea un viitor în domeniul dezvoltarii industriale atunci când preturile produselor agricole erau în scadere datorita concurentei externe. De fapt, era punctul de vedere al liberalilor valahi. Vizavi de acest punct de vedere era cel al partidului conservator, care sustinea ca România trebuie sa ramâna o tara cu economie dominant agrara. Programul economic si social al partidului conservator sustinea ca singura cale de îmbogatire a satelor era mentinerea sistemului arendarii mosiilor, dar obligându-i pe arendasi sa acorde conditii mai bune de subarendare si contracte de munca mai avantajoase taranilor în cadrul “învoielilor agricole”. Astfel, mosierii ar fi i-ar fi putut controla pe tarani ca pe o forta de munca, iar taranii ar fi putut lua în arenda suprafete de teren mai mari.

În cele din urma, taranii ar fi urmat sa înceteze sa munceasca pe mosie pentru bucata de pamânt subarendata si ar fi platit arenda în bani, asa cum era prevazut de reforma agrara din anul 1864. Aceasta idee era sustinuta si de unii ideologi si politicieni liberali moldoveni, a caror gândire era influentata de situatia de pe teren din Moldova. In aceasta categorie era Vasile Kogalniceanu, fiul omului politic liberal Mihail Kogalniceanu. Aici trebuie sa mentionam ca istoricul Markus Bauer nu se refera la diferentele ideologice între liberalii valahi (sau munteni) si liberalii moldoveni. El îl mentioneaza pe Vasile Kogalniceanu ca “politician conservator”. Dar, desi sustinea un punct de vedere apropiat cu cel al Partidului Conservator si desi îndeplinise unele functii politice si administrative în timpul guvernarii conservatoare, Vasile Kogalniceanu era totusi un liberal moldovean, membru al partidului liberal, lucru care poate fi înteles si din corespondenta lui cu tatal sau în anii 80 ai secolului al 19-lea. Faptul este mentionat si de istoricul Philip Gabriel Eidelberg în lucrarea “The Great Romanian Peasant Revolt of 1907: Origins of a Modern Jacquerie” .

EVREII SI RASCOALA TARANEASCA DIN 1907

În studiul sau, istoricul Markus Bauer se refera si la aspectul evreiesc al rascoalei din 1907. Pentru a completa afirmatiile sale, trebuie sa mentionam ca cea de a doua problema care framânta esichierul politic si social românesc în ultimele decenii ale secolului al 19-lea si primele decenii ale secolului al 20-lea era “chestiunea israelita”. Evreii erau o populatie lipsita de drepturi politice, cu unele exceptii. Congresul de la Berlin obligase România sa acorde cetatenia româna oricarui “strain”, indiferent de confesiunea lui religioasa, modificând astfel articolul 7 al Constitutiei din anul 1866, care prevedea ca pot fi încetateniti numai strainii de rit crestin. Dar România nu a acordat emanciparea totala a locuitorilor ei evrei, ci numai încetatenirea în bloc a fostilor combatanti în razboiul de independenta si – în rest – numai încetateniri individuale, fiecare dintre ele trebuind sa fie votata ca o lege speciala atât de catre Parlament, cât si de catre Senat (vedeti în acest sens studiul profesorului Carol Iancu, “Evreii din România 1866-1919?, carte aparuta recent la Bucuresti în cea de a treia editie, largita si revizuita, cu o bibliografie actualizata). Desigur, se poate încerca o aplicare a tezelor regretatului istoric si sociolog israelian Jacob Katz la situatia din România, respectiv trecerea de la societatea pre-neutrala la societatea neutrala, în care rolul apartenetei religioase se diminueaza si ulterior dispare complet în privinta apartenentei civice, în mod treptat (vedeti în acest sens lucrarea sa, “Out of the Ghetto”, aparuta în anul 1973). Nu vrem sa insistam asupra acestui aspect. Mentionam numai eforturile intelectualitatii evreiesti modernizate (“maskilii”) de a realiza integrarea culturala (sau cel putin lingvistica) a evreilor în România pentru a justifica primirea emanciparii.

Polemica asupra emanciparii continua, incluzând uneori articole de presa si brosuri violente din partea adversarilor emanciparii si apologetice din partea sustinatorilor ei. Fenomenul respingerii evreilor, existent în fiecare tara în perioada polemicii pentru emancipare, era însotit deja de accente ale antisemitismului modern, printre altele datorita întârzierii dezvoltarii fata de tarile vest-europene si central-europene. In mare parte, evreii din mahalalele oraselor reprezentau o populatie saraca. Desigur, existau si exceptii, evrei bogati, activi în sectoarele economice, printre care în cel al arendasiei. Atacurile împotriva arendasilor evrei erau însotite de atacuri antievreiesti, care vizau întreaga populatie evreiasca. Preoti si învatatori rurali se numarau printre incitatorii taranilor împotriva evreilor; ulterior, unii dintre ei au fost arestati pentru sprijinirea taranilor. Autorul subliniaza ca incitarea pornea de la ideologi nationalisti, precum istoricul Nicolae Iorga, prin intermediul ziarului sau “Neamul Românesc”, care reflecta un punct de vedere nationalist si romantic asupra rolului taranilor în societatea româneasca.

Markus Bauer adauga ca “împreuna cu profesorul Alexandru Constantin Cuza de la Universitatea din Iasi, Iorga organiza diferite adunari studentesti la care imigrantii evrei erau blamati în mod frecvent ca fiind principala cauza a problemei”. Totusi, putem raspunde la aceasta afirmatie ca, desi Iorga si Cuza întemeiasera partidul national-democrat, de orientare antisemita, au existat unele diferente de nuante între ei, care au dus ulterior la parasirea partidului de catre Nicolae Iorga si la schimbarea atitudinii lui fata de evrei. Orientare care a determinat atitudinea lui ulterioara si asasinarea lui de catre legionari, initial discipoli ai lui A.C.Cuza, dar împotriva carora pornise Nicolae Iorga. Autorul afirma ca ulterior Nicolae Iorga a renuntat la antisemitism, lucru adevarat (vedeti în acest sens biografia lui Nicolae Iorga, de Nagy-Talavera), desi – adaugam – a mai existat o exceptie, brosura “Iudaica”, polemica împotriva unor politicieni evrei din România interbelica, în care reapar generalizarile. Autorul subliniaza si atitudini ale unor intelectuali care nu manifestau tendinte ultranationaliste, ci tendinte sociale, considerati incitatori la rascoala, precum Vasile Kogalniceanu (se refera la brosura acestuia, “Catre sateni”) si George Cosbuc (se refera la influenta poeziei sale, “Noi vrem pamânt”, publicata cu circa 12 ani mai înainte), precum si a unor oameni din administratia publica, precum prefectul judetului Botosani, Ilie Vasescu, acuzat de nepasare atunci când taranii se pregateau sa atace si au atacat si molestat arendasi evrei. Ulterior, Vasile Kogalniceanu a fost arestat , acuzat de incitare dar niciodata judecat si amnistiat de rege, iar Ilie Vasescu a fost demis de noul guvern liberal la 26 martie 1907. Putem adauga faptul ca studentii incitati, ca si preotii si învatatorii rurali erau ei însisi de origine taraneasca. Autorul subliniaza si rolul micilor grupuri socialiste “care fusesera influentate de revolutionarii din Rusia, care de asemenea s-au aflat la spatele taranilor. Printre ei erau marinari de pe crucisatorul Potemkin, care declansase prima revolutie rusa în 1905 în portul Odesa de la Marea Neagra. Multi dintre ei venisera în România dupa înfrângerea (revolutiei) si lucrau în industria petrolului sau în ferme agricole”.

Desi influenta evenimentelor din Rusia nu poate fi negata, totusi influenta fostilor marinari de pe crucisatorul Potemkin, refugiati politici straini, în numar relativ mic si care nu erau adaptati situatiei socioculturale din România (tara din care puteau fi expulzati oricând) si care nu aveau contacte speciale cu masa taraneasca din aceasta tara de refugiu nu poate fi exagerata si nu pare sa fi fost un factor care sa fi determinat rabufnirea rascoalei. Trebuie sa mentionam însa ca printre tinerii care militau pentru îmbunatatirea situatiei taranilor si încurajau actiunile lor protestatare erau si tineri evrei românizati lingvistic si cultural, de obicei elevi de liceu sau fosti elevi care parasisera scoala si se îndreptasera spre o meserie practica, de orientare socialista, de obicei proveniti din patura saraca a oraselor. Desigur, atitudinea lor era diferita de cea a studentilor români nationalisti, dar nu poate fi trecuta cu vederea. Atitudinea lor nu era – si nu putea fi – antisemita, ci avea numai un caracter social, în conformitate cu principiul ca, în viitor, într-un regim socialist, se vor sterge diferentele si discrepantele etnice, pastrându-se numai cele de clasa. Ceea ce mentioneaza autorul, în legatura cu începutul rascoalei, este ca atacul împotriva arendasilor evrei, care capatase o nuanta antisemita, s-a extins.

Autoritatile nu au luat masurile necesare pentru restabilirea ordinei, iar “hoarde [sic! termen parca neportivit!] de tarani au ocupat orasul evreiesc Podu Iloaiei…pradând si distrugând”. Aici trebuie sa mentionam o carte aparuta în limba româna în Israel, la Ierusalim , în anul 1966, care nu s-a bucurat de suficienta circulatie si care astazi pare sa fie uitata : “Aspectul evreiesc al rascoalei din 1907? (“O istorie a evreilor români”, volumul 3), de Israel Bar Avi (Dore Wertenstein), cu o postfata de Eliezer Ilan (Lazar Rosenbaum). Desi autorul a fost documentarist si nu istoric profesionist (spre deosebire de autorul postfatei), materialul documentar din cadrul acestei lucrari este bogat, iar aspectul evreiesc al rascoalei din 1907 nu poate fi înteles fara studierea cartii. De asemenea, mentionam articole documentare ale unor istorici israelieni originari din România, precum Theodor Armon, Emanuel Aczel, Paul Vatarescu (în limbile româna si ebraica), precum si monografia obstei evreiesti din Podu Iloaiei, de I. Kara.Ca o concluzie personala asupra aspectului evreiesc al rascoalei din 1907, putem afirma ca ea a fost produsul

celor doua “chestiuni” care framântau esichierul politic românesc de la începutul secolului al 20-lea si care se cereau a fi solutionate de urgenta: “chestiunea taraneasca” si “chestiunea israelita”, care s-au ciocnit, prima fiind mult mai grava.

1907, DIN PRIMAVARA PÂNA ÎN TOAMNA

Am ales ca subtitlu al prezentarii desfasurarii rascoalei titlul pamfletului scriitorului Ion Luca Caragiale. Aici trebuie sa mentionam ca istoricul Markus Bauer descrie evenimentele din anul 1907 în mod rezumativ, telegrafic, dar suficient pentru a fi întelese. Nu repetam descrierea facuta de el, ci ne limitam sa citam ca începutul racoalei a fost în satul Flamânzi din judetul Botosani, pe mosia arendata de Mochi Fischer, la 21 februarie 1907. Rascoala s-a extins în mod treptat în toata Moldova în luna martie. Taranii rasculati au atacat conacele arendasilor, dar arendasii nu mai erau acolo: Mochi Fischer, ca si alti arendasi, s-au refugiat în Bucovina austriaca, la Cernauti. Oraselul Podu Iloaiei a fost ocupat de tarani la 14 martie. Dar nu a fost singurul. Taranii s-au rasculat în numeroase sate din Moldova si au patruns în orase si orasele. Desi “armele” lor erau primitive, rurale, administratia locala nu putea face fata, dupa ce initial tratase rascoala cu o oarecare nepasare, considerând ca singurele victime ar fi arendasii evrei, care oricum se refugiasera. Autorul subliniaza ca prefectul de Botosani, Ilie Vasescu afirmase la 17 martie ca pierduse controlul, deoarece nu avea armata la dispozitie. La 20 martie, rascoala s-a extins în Muntenia si Oltenia. Desi prejudecatile nationaliste împotriva “strainilor” predominasera în Moldova, rascoala a devenit mai violenta în sud, respectiv în Valahia, decât în nord, “amenintând însasi existenta statului”, afirma istoricul Markus Bauer. Este vorba de judetele Vlasca, Teleorman si Dolj. Arendasii greci si bulgari au trecut Dunarea, refugiindu-se. La 24 martie, câteva mii de tarani erau în drum spre Bucuresti. Ei stiau ca vor fi sustinuti de studenti, care sprijineau cererile lor atât în capitala, cât si în alte orase. La marginea Bucurestilor a avut loc o adevarata batalie între taranii rasculati si armata. În cele din urma, armata a biruit, cu pretul a circa 800 de tarani ucisi sau raniti. Guvernul conservator, condus de primul ministru George Cantacuzino, nu a mai putut face fata situatiei si a demisionat.

La 25 martie, partidul liberal, condus de printul Dimitrie Sturdza, a fost chemat sa formeze guvernul. Ca ministru de razboi a fost numit generalul Averescu, decis sa înnabuse rascoala. În acest scop a fost pusa la dispozitia lui o forta armata de 120.000 soldati. Pentru a se evita cazuri de fraternizare cu taranii rasculati au fost introduse pedepse militare deosebit de grave soldatilor care ar fi îndraznit sa nu execute ordinele, inclusiv ordinul de a trage. Represalii au avut loc în diferite orase în care au patruns taranii rasculati. La Galati s-a remarcat sublocotenentul Ion Antonescu, vinovat de împuscarea a 12 tarani rasculati. În anul 1907 el era un tânar ofiter începator, în anii 1940-1944 maresal, dictatorul României (fapt subliniat de istoricul Markus Bauer). Peste tot morti, raniti, operari de arestari. Au urmat procese dupa înnabusirea rascoalei, fiind înaintate acte de acuzare împotriva unor preoti, învatatori si tarani, precum si a “altor colaboratori prezumptivi”. Ulterior, arestatii au fost eliberati printr-un decret de amnistiere emis de regele Carol I.

Istoricul Markus Bauer pune problema numarului mortilor, mentionând ca cifra oficiala era de 419 persoane, dar este prea mica, iar cifra neoficiala, vehiculata de presa si unanim acceptata, de circa 10.000 tarani, nu a fost dovedita niciodata ca fiind reala. Aici putem adauga ca cifra de 10.000 tarani ucisi pare sa fi fost afirmata de ziaristul N. D. Cocea. Într-o publicatie contemporana – citez din memorie, desi sunt adversarul scrierii istoriei “dupa ureche” – a aparut un articol (reprodus în anul 1957 în volumul “1907 – documente literare” publicat la Bucuresti în seria “Biblioteca pentru toti”), în care era mentionata cifra de 10.000 victime si se nota ca “l-am întrecut pe Tamerlan, l-am întrecut pe Attila si am facut de rusine pe consulii romani care au înfrânt rascoala lui Spartacus”. Putem afirma ca numarul victimelor este oricum mult mai mare de 419 persoane, desigur de ordinul miilor, desi poate nu al cifrei de 10.000. Asemenea observatii am vazut recent într-un studiu de istoricul român, doamna Zoe Petre, acum câtiva ani.

Oricum, putem sa ne gândim ca este vorba de un început al secolului 20, secolul în care viata omului si-a pierdut valoarea în ochii unor lideri politici, când razboaiele mondiale, genocidul, Holocaustul, Gulagul, represaliile, lichidarile politice, armamentul atomic, chimic si bactereologic, mijloacele de distrugere în masa au devenit elemente la ordinea zilei, iar moartea a devenit o simpla statistica relativa. “Nefericitul meu secol blestemat”, dupa cum l-a numit scriitorul Marius Mircu în titlul unei carti a lui.

TESTAMENTUL LITERAR SI CULTURAL AL RASCOALEI DIN 1907

În studiul publicat, istoricul Markus Bauer se refera si la “testamentul cultural” al rascoalei. Printre altele, el se refrea la romanul “Rascoala” de Liviu Rebreanu, publicat în anul 1932, devenit clasic, la pamfletul lui Ion Luca Caragiale “1907, din primavara pâna în toamna”, la brosura “Pentru ce s-au rasculat taranii” de Radu Rosetti, la articolul lui Nicolae Iorga “Dumnezeu sa-i ierte”, la studiul sociologic “Neoiobagia” de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Desigur, este vorba despre diferite tendinte socioculturale si literare. Apropo, afirmatia ca Dobrogeanu-Gherea ar fi fost un social-democrat basarabean nu este reala: el era evreu din Rusia, refugiat în România si convertit la crestinism. Markus Bauer se refera si la prezentarea rascoalei din 1907 în pictura, mentionând lucrari ale pictorilor Octav Bancila, Iosif Iser, Stefan Luchian, Aurel Jiquidi, Nicolae Mantu. Unele dintre lucrarile lor, precum “1907? de Octav Bancila, “La împartitul porumbului” de Stefan Luchian (de fapt tablou anterior rascoalei, din anul 1905), “Reprimarea rascoalei” de Nicolae Mantu sunt reproduse în articol, împreuna cu unele fotografii publicate în revista ”Illustrated London News”. Desigur, se pune întrebarea în ce masura aceste fotografii reflecta realitatea asa cum era într-adevar. Cu aceeasi ocazie, istoricul Markus Bauer mentioneaza pe scurt modul în care rascoala din 1907 a fost prezentata de istoriografia comunista. Dupa parerea lui, scopul istoriografiei comuniste a fost de a prezenta asa-numita “alianta între clasa muncitoare si taranimea muncitoare”, accentuându-se pe eliberarea taranilor arestati aflati într-un tren, de catre muncitorii ceferisti din Pascani. Aici putem adauga faptul ca istoriografia comunista româneasca a repins categoric aspectul antisemit si evreiesc al rascoalei, preferând fie sa îl treaca sub tacere (cazul lucrarilor aparute la comemorarea a 50 de ani de la rascoala, printre care “1907- documente literare”, precum si anterior, în cazul “Istoriei României” de Mihail Roller) sau sa îl combata totalmente (cazul volumului “1907? aparut la 60 de ani de la rascoala, precum si al unei lucrari de Augustin Deak). Poate ca diferenta de prezentare provine de la diferenta de orientare generala, între comunismul stalinist din deceniul obsedant si comunismul national de la începutul perioadei ceausiste. Totusi, mentionam ca influenta rascoalei din 1907 în literatura si cultura s-a manifestat si în perioada comunista, bineînteles ca uneori în mod artificial, directionat “de sus”. Dar acest lucru nu poate fi neglijat. Un exemplu în acest sens este volumul de poezii “1907? de Tudor Arghezi, care desi a fost controversat, valoarea literara a unor poezii nu poate fi negata, desi altele sunt problematice. Alt exemplu este suita muzicala “1907? de Radu Lupu, care a încetat de a fi interpretata în România dupa ce compozitorul si pianistul Radu Lupu a plecat din România comunista. De asemenea, trebuie sa mentionam reeditarea trilogiei despre rascoala din 1907 de Cezar Petrescu (desi orientarea autorului era nationalista si chiar antisemita în prezentarea rascoalei), precum si republicarea – în anul 1970 – a romanului “Domnisoara Cristina” de Mircea Eliade, în care rascoala este prezentata altfel, reunind memoria istorica si interpretarea mistico-cabalistica.

Articolul istoricului Markus Bauer despre rascoala taraneasca din 1907 este binevenit, important pentru cunosterea acestui eveniment istoric. Poate ca ar fi necesar sa fie publicat si în limba româna, deorece noua generatie a pierdut legatura cu un eveniment istoric petrecut în urma cu peste 100 de ani. Mai ales pentru ca acest studiu ofera prezentarea telegrafica, dar teoretica si analitica a evenimentului, dintr-un punct de vedere occidental, chiar daca sunt necesare unele retusuri asupra unor chestiuni de detaliu.

sursa